Capitole

Astăzi este o zi de marți, o zi splendidă de toamnă canadiană. În această perioadă a anului, culorile toamnei din Ottawa pur și simplu te copleșesc. De când mă știu, toamna a fost un anotimp special pentru mine, probabil pentru că m-am născut toamna. Întotdeauna aduce cu ea o nostalgie pe care nu o pot descrie, o nostalgie îmbrăcată într-o haină veche cu un miros filozofic. Eu numesc asta „nostalgia vieții trăite”. Dar azi, această nostalgie pare mai grea, mai profundă.

Acum patruzeci de ani, pe 24 septembrie 1984, chiar la această oră, mă aflam în mijlocul Dunării înotând spre malul sârbesc.

Ioan Trif

Ottawa, Canada

24 septembrie 2024 

Acest capitol reunește amintiri vii din Transilvania copilăriei, adolescenței și anilor mei de studenție, conducând spre un conflict interior profund — lupta cu mine însumi pentru a decide dacă să-mi smulg rădăcinile și să fug.

Cred că emigrarea este o alegere profund personală — o decizie care îți aparține exclusiv, fie că o iei individual, fie împreună cu familia ta. Este viața ta, viața familiei tale și nimeni altcineva nu are dreptul să decidă — în afară de tine, de familia ta și, cum spun românii, de „Dumnezeu”.

[…]

Pentru a încheia acest capitol, trebuie să menționez că și astăzi, după atâția ani, eu și Elena ne tachinăm unul pe altul cu cuvintele pe care secretarul de partid de la Sibiu mi le-a adresat: „Dumneata n-ai înțeles niște probleme” și „Dumneata ar trebui să ai o altă atitudine.”

Pregătirea pentru evadare începe cu oamenii, cu trupul, cu mintea și cu harta tăcută a Dunării. Acest capitol adună toate aceste fire într‑un singur plan.

Cu decizia de-a părăsi România luată, acum începea zbaterea și munca grea; cum să fac să evadez? Îmi trebuia un ortac hotărât ca și mine să fugă, în care să am încredere, pe care mă puteam baza. Eram convins că erau mulți, mulți români care ar fi dorit să evadeze. Problema mea era că nu-i știam pe acești oameni, nu știam care sunt și cum să intru în contact cu ei. Erau riscuri mari; orice persoana cu care stăteai de vorbă putea să fie un turnător al Securității. Deci, într-un cuvânt, trebuia să ai mare grijă cu cine vorbeai și ce vorbeai.

[...]

Ascultam cu Elena reportajul, eram înmărmuriți. Totul era pregătit pentru evadare, peste două seri plecam spre Dunăre. N-am scos niciunul nici un cuvânt. Când ridicam capul și încercam să ne uitam unul la celălalt, privirile se ciocneau și alunecau pierdute spre podea. Eram conștient că era posibil să am aceeași soartă ca acele suflete înghițite de Dunăre, dar mă încurajam că am făcut tot ce s-a putut să ne pregătim bine evadarea și aveam crezul, speranța că „Cineva acolo Sus ne iubește”.

Călătorule, nu există drum, drumul se face mergând.

Drumul prin Munții Almăj începe cu nimic altceva decât o busolă și puterea de a îndura: câinii, soldații, foamea. Acest capitol urmărește acea traversare a munților – spre Dunăre, și apoi trecerea ei înotând. Drumul este destinația.

Am ieșit din casă; plecam cu o stare interioară nedefinită, nici de tristețe, nici de teamă, nici de siguranța reușitei. Mi-am îmbrățișat familia – Silvana dormea – și am pornit spre gară. Mergând singur spre gară, mă gândeam că poate va fi ultima dată – pentru mulți, mulți ani – când o să mai văd Sibiul, dar nu m-a mișcat acest gând. Am ajuns la gară, ne-am întâlnit toți trei; Viorel și Dolf mă așteptau.

[...]

Ne-am dat seama cât de norocoși am fost, că nu ne-a prins șlepul în mijlocul Dunării. Cum eram legați unul de altul cu sfoară, întâlnirea cu șlepul putea avea consecințe dezastroase pentru noi toți. Am mulțumit Cerului că am scăpat până în acel punct cu bine, și de grăniceri, și de câini, și de întâlnirea cu șlepul. După cca două ore de înot, am ajuns cu bine la malul sârbesc. Nu ne venea să credem—am reușit !

Drumul prin Iugoslavia trece prin celulă, prin lagăr și prin așteptarea tăcută a unei șanse. Acest capitol urmărește această trecere—din Negotin spre Padinska Skela, apoi peste Atlantic, spre o altă viață.

Am ajuns toți trei la mal. Am ieșit din Dunăre. Eram în Iugoslavia; pe pământ sârbesc. Sforile cu care ne legaserăm unul de altul erau înnodate, nu le puteam desface, trebuiau tăiate. Le-am tăiat folosind metoda omului primitiv, cu două pietre. Apoi, am tras fiecare de sfoara lui de care erau legate camerele de Dacia cu rucsacurile. Le-am adus la mal și le-am scos din Dunăre. Rucsacurile erau la locul lor, legate de camere, așa cum le puseserăm pe malul românesc. Ploaia curgea necontenit în bezna oarbă a nopții.

[...]

Zborul din Belgrad peste Atlantic ni s-a părut tare lung; a durat în jur de 8 ore. Eram foarte obosiți. În ultimele nopți în Belgrad nu dormiserăm bine din cauza euforiei generată de plecarea în noua noastră țară. Eram obosiți dar nu simțeam, nu ne păsa; eram tineri cu speranțe mari, eram în drum spre Canada.

Un nou început. O nouă viață într-o lume liberă. O limbă nouă, o cultură nouă, o societate în care trebuie să învăț să exist. Și, în același timp, lupta mea cu regimul comunist de a-mi elibera familia rămasă în România lui Ceaușescu.

Am ajuns deasupra orașului Toronto seara, joi 7 februarie 1985 în jurul orei 20:00. Înainte de a ateriza, avionul a dat vreo două, trei ture peste această metropolă canadiană. Îmi aduc aminte că din avion se vedea o mare imensă de lumini. Totul părea ca o pădure nesfârșită în flăcări. Noi, veniți din bezna României, unde criza de energie stinsese aproape toate becurile de pe străzi, ni se părea ceva ireal. Ne uitam pe geamul mic al avionului, hipnotizați de luminile ce licăreau cât vedeai cu ochii; vedeam ceva ce nu văzuserăm niciodată.

[...]

Am luat scrisoarea care spunea că este interesată să-mi acorde un interviu și m-am dus la consilierul nostru, Bob. Când a văzut scrisoarea, Bob a verificat dacă acel post era pus în banca centrală de joburi a Canadei. Din păcate acel post nu era băgat în banca de joburi. Dacă ar fi fost, guvernul îmi plătea avionul să merg la interviu. Bob mi-a zis că dacă vreau, pot să merg pe cheltuiala mea. La câteva zile după ultima mea întâlnirea cu Bob, am părăsit Edmonton, Alberta și am plecat cu autobuzul la Ottawa, Ontario.

O scrisoare scrisă în mers, între orașe și între vieți. Toamna canadiană trece pe lângă mine ca un val de lumină, iar imensitatea acestei țări schimbă felul în care simt spațiul. Acest capitol surprinde acea trecere—din Edmonton spre Ottawa, orașul pe care îl visam încă din Sibiu.

Următoarele pagini sunt scrise în timpul călătorie mele cu autobuzul, de la Edmonton, Alberta la Ottawa, Ontario, o călătorie de 3.500 de kilometri. Sunt impresiile mele de emigrant european, generate de imaginile canadiene, care m-au fascinat în timp ce străbăteam pentru prima oară, o parte din această țară imensă, o țară de 40 de ori mai mare decât România. Aceste rânduri, le-am trimis apoi din Ottawa, familiei mele în România.

[...]

Hârtia mi s-a terminat. Deși mai am șase ore de mers, itinerariul meu pentru voi se încheie aici, în timp ce ogarul meu aleargă neobosit printr-o frumoasă pădure de toamnă canadiană. Țară de care mă simt atât de legat, deși o cunosc numai de câteva luni, mă simt legat și sunt mândru de frumusețile ei, fără a uita desigur de România, de voi. Vă pup pe toți de pe Trans-Canada, aproape de North Bay, la câteva ore de Ottawa, în această zi de 14 octombrie 1985. 

Ioan

Ottawa, Ontario, orașul unde am prins noi rădăcini. Povestea evadării mele a continuat în lupta pentru a-mi construi o viață nouă—reunificarea familiei pe pământ canadian, finalizarea unui program de masterat în inginerie electrică la Universitatea din Ottawa, totul culminând cu ani de muncă dedicată în software engineering la firme canadiene de renume mondial.

Am ajuns la Ottawa când soarele se pregătea să asfințească. Din autogară am luat taxiul, la adresa lui Petru. După multele ore de călătorie cu ogarul cenușiu, eram obosit, dar nu simțeam; eram fericit că sunt în Ottawa, unde visam să fiu de când eram în Sibiu.

[...]

Reîntors în Canada, după ce trăirile și amintirile cu mama, cu liceenii seraliști s-au decantat, cu greu m-am hotărât să încep să scriu această carte.

Frumusețea spiritului uman este voința de a ne urma visele.

— Joan Baez, The Ballad of Sacco and Vanzetti

Am început să scriu această carte toamna, când frunzele de arțar se schimbau în stacojiu, aceeași culoare ca emblema de pe steagul Canadei. Am continuat să scriu în liniștea iernii lungi din Ottawa. Cuvintele cădeau ca fulgii de zăpadă pe paginile mele, răscolind în mine trăiri adânci. Acum, pe zi ce trece, seva arțarilor se mișcă, se ridică prin venele copacilor, iar povestea mea se apropie de sfârșit. În curând, seva va fi adunată și transformată în siropul auriu, dulce ca primăvara mult așteptată.

[...]

După cum se știe, pentru orice ființă adaptarea este un proces, nu este un eveniment. Imigrantul poate fi definit ca ființa suspendată undeva între două țări, două culturi, două vieți, două iubiri, două doruri… Acest proces de adaptare depinde de mulți, mulți factori: de vârstă, de felul fiecăruia de a fi, de așteptările sale etc., de experiențele anterioare și puterea individuală de a accepta schimbarea, de a trăi experiența schimbării—și, desigur, de norocul pe care-l are fiecare în viață.

Ioan Trif

Ottawa, Canada

8 martie 2025

Îți mulțumesc că ai citit până la sfârșit.

Dacă această carte te-a atins în vreun fel și simți nevoia să-mi mulțumești, te rog să o faci ajutând pe cineva care are nevoie de ajutor — o rudă, un vecin, un prieten sau chiar un străin. Oferă-i o vorbă bună un sfat sau orice ajutor poți. Fă ceea ce îți stă în putere, oricât de mic, pentru o lume mai bună.

Ioan Trif

Ottawa-Gatineau, Canada

31 martie 2026