Capitolul IV

 Yugoslavia

Am ajuns toți trei la mal. Am ieșit din Dunăre. Eram în Yugoslavia; pe pământ sârbesc. Sforile cu care ne legaserăm unul de altul erau înnodate, nu le puteam desface, trebuiau tăiate. Le-am tăiat folosind metoda omului primitiv, cu două pietre. Apoi, am tras fiecare de sfoara lui de care erau legate camerele de Dacia cu rucsacurile. Le-am adus la mal și le-am scos din Dunăre. Rucsacurile erau la locul lor, legate de camere, așa cum le puseserăm pe malul românesc. Ploaia curgea necontenit în bezna oarbă a nopții.

Am luat rucsacurile. Camerele de Dacia au rămas lângă apă pe malul sârbesc al Dunării. Am ieșit, apoi am pășit în beznă să ne depărtam de mal. La câțiva metri de mal, ne apar în față bolovani mari de cca un metru înălțime. Ne oprim între acești bolovani să ne scoatem hainele din rucsacuri, să ne îmbrăcăm. Când desfacem rucsacurile, pungile de plastic în care aveam hainele erau pline cu apă. Scoatem hainele și le stoarcem rând pe rând. Oricum, chiar dacă erau uscate nu mai conta, pentru că în câteva minute ar fi fost îmbibate bine cu apa cerească a ploii.

În timp ce storceam hainele, țineam gura deschisă să bem apă de ploaie. Aveam gurile uscate și gâturile nu era mai breze. Nu băuserăm apă de multe, multe ore, că la un moment dat ne venea să bem apă din Dunăre. N-am făcut-o, gândindu-ne că Dunărea e tare poluată și ne puteam îmbolnăvi. După câteva minute, am început să vorbim cu voce tare. Având cel mai firav fizic dintre fugari, mie îmi tremura barba că nu se putea înțelege ce spun. La un moment dat, Dolf zice: „Mă Ioane, țineți barba cu mâna că nu înțeleg ce zici.” Era un început de hipotermie. Se pare că dușurile cu apă rece făcute în Sibiu și unguentul de „revulsin” ce l-am folosit pe malul românesc nu au fost de ajuns pentru mine. Am pus jos haina ce o aveam în mâna la stors și-mi țineam barba cu mâna dreaptă să pot vorbi, să se înțeleagă.

Ne-am îmbrăcat cu hainele ude așa cum erau și ne-am depărtat de Dunăre. Trebuia să ieșim la șoseaua care era paralelă cu Dunărea. Aceeași șosea pe care în după-masa trecută o vedeam din tufele de pe malul românesc; cea pe care treceau mașinile ce păreau de mărimea cărămizilor. Pe tot malul sârbesc era întuneric beznă. Criza de energie electrică era prezentă și în Yugoslavia, nu numai în România. La ora aceea șoseaua era goală. Ploaia nu slăbise de loc; cel puțin era bine că ne curgea apă în gurile noastre însetate.

Nu după multe minute de mers, ajungem în șosea. Planul de acasă era să nu mergem pe șosea, ci să ne adăpostim peste noapte. Spre dimineață, planul era să traversăm lanțul muntos în direcția sud-vest, mai mult vest, să ieșim la șoseaua ce venea din Bulgaria de la Sofia și traversa Yugoslavia spre vest, spre Austria și Italia. De la Europa Liberă, înțeleseserăm că această șosea era circulată de multe tiruri care veneau din Turcia și Orientul Mijlociu, și mergeau spre Europa Occidentală. Speram să prindem un astfel de tir până la granița cu Austria sau Italia și să-l plătim pe șofer cu conținutul „supozitoarele” noastre.

Dar n-a fost așa. Cum e vorba din bătrâni: „Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.” Era în jur de miezul nopții. Ploua o ploaie rece de toamnă. Noi eram nemâncați de multe, multe ore. Setea o temperam acum cu apa din Cer a ploii, dar faptul că eram epuizați așa cum eram, mai ales eu cu un început de hipotermie, totul ne spunea că nu ne puteam opri. „Trebuie să mergem, să ne mișcăm, să ne încălzim.” Aveam limpede în minte drumurile din zona Dunării de pe partea iugoslavă. Știam că după ieșirea din Dunăre, toate drumurile spre dreapta mergeau în direcția Belgrad.

Am luat hotărârea să nu ne oprim, să mergem pe șosea spre Belgrad. În situația și condițiile în care eram, nu aveam altă soluție. Așa am făcut, am luat direcția Belgrad pe șoseaua paralelă cu Dunărea. Mergeam prin ploaia rece de toamnă la pas alert, să ne încălzim. Ne încurajam unul pe altul cu: „Nu ne lăsăm!” Șoseaua era goală, nu circula nimeni. După 30–40 de minute de mers alert, eu puteam vorbi fără să-mi țin barba. Erau semne bune. Nu știu de unde, din ce rezerve ale corpului, se mai elibera energia pe care încă o aveam.

................................................

Zilele treceau tot mai greu. Așteptam cu nerăbdare plecarea în Canada. În sfârșit, suntem anunțați la hotel că luni, 4 februarie 1985 dimineața să ne prezentăm la ambasada Canadei în Belgrad. Ne-am prezentat. Eram patru refugiați români care plecam în Canada. Viorel cu mine, cel cu fratele la Windsor și un băiat tânăr la vreo 22 de ani, nu-mi mai amintesc numele; el stătea la alt hotel în Belgrad.

Când a venit oficialul canadian, ne-a dus într-o cameră și ne-a înmânat la fiecare plicurile mari de culoarea muștarului. Apoi, ne-a spus că în acele plicuri avem biletele de avion și viza canadiană de imigrant cu statut de rezident permanent în Canada („landed immigrant”, cum se numea atunci). Ne-a spus că plecare va fi joi, 7 februarie 1985 cu linia de zbor Yugoslavă JAT, din Belgrad la Toronto. La fiecare ne-a spus de asemenea destinația finală. Băiatul cel tânăr mergea la Hamilton, Ontario; cel cu sponsor, la fratele lui în Windsor, Ontario; iar noi, Viorel cu mine, la Fort McMurray, Alberta.

Nu auzisem niciodată de această localitate, „Fort McMurray”. L-am întrebat pe oficialul canadian unde este acest oraș, dacă are universitate, pentru că eu aș vrea să iau cursuri, să mai studiez. Răspunsul oficialului a fost că acest oraș este undeva în nordul Albertei și că guvernul canadian are un plan mare de dezvoltare în acea zonă, plan de extragerea și prelucrarea petrolului. Ne-a zis că am fost repartizați acolo pentru meseriile noastre; Viorel, mecanic în petrochimie, iar eu, în automatizări și calculatoare.

Am plecat fericiți de la ambasadă cu comoara ce o aveam în plicurile mari de culoarea muștarului. Eram totuși nedumeriți, ce-i cu acest „Fort McMurray”. Am hotărât să mergem să căutam prin librăriile din Belgrad un atlas cu harta Canadei, să găsim acest oraș. Am intrat în câteva librarii, am găsit atlasuri cu harta Canadei, dar acest „Fort McMurray” nu era trecut pe nicio hartă. Am intrat apoi într-o bibliotecă, unde în final am găsit un atlas cu harta Canadei care avea trecut orășelul „Fort McMurray”. Era o localitate mică la cca 400 de kilometri nord de Edmonton, capitala provinciei Alberta. Când am aflat acest detaliu, ne-am mai temperat fericirea comorii din plicurile de culoarea muștarului.

Atunci am realizat că pentru noi, pentru câte cunoștințe aveam despre această țară, în subconștientul nostru Canada era de fapt numai Ontario și Quebec. Ne gândeam că poate totuși o să fie bine la „Fort McMurray”, că probabil vom găsi de lucru repede dacă guvernul federal dezvoltă acel mare proiect petrolier. În concluzie, am zis: „vedem noi, dacă nu ne adaptăm la nordul canadian, evadam mai spre sud, doar nu suntem legați de glie”. Mai și glumeam zicând: „Am fugit noi de la comuniști, de unde e foarte greu să scapi, apăi de la capitaliști trebuie că-i mult mai ușor să fugi.”

A doua zi am mers cu Viorel la „Pansion Mihajlovac”, un hotel în Belgrad unde era cazat George, băiatul care ne căutase în Padinska Skela după câteva zile după ce noi am ajuns în lagăr. Ne-am dus să ne luăm rămas bun. George era acceptat de Suedia, aștepta și el plecarea în noua lui țara. Ne-am luat rămas bun; de atunci nu mai știm nimic unii de alții. Sper că-i bine, îi doresc multă sănătate.

A venit și ziua cea mai mare, cea care părea că nu mai vine. Ziua de joi, 7 februarie 1985. Nu mai aveam răbdare, abia așteptam să ne vedem în avion. Înainte de ora prânzului, ne-am luat rămas bun de la câțiva din refugiații români, de la hotelul Național, și-am plecat la aeroport. Ne-am întâlnit cu ceilalți doi români care primiseră plicul în aceeași zi cu noi.

Mi-aduc aminte că tânărul care mergea la Hamilton, ne spunea că la interviul cu Canada i-a arătat oficialului canadian o frunză de arțar ce o avea cu el, culeasă din România în drumul lui spre frontieră. Era frunza de pe steagul canadian. L-a convins pe oficialul canadian că dorește mult să-și trăiască viața în această țară, Canada. Nu mai știu nimic de acest tânăr care a plecat la Hamilton. Mă gândesc că tânărul a vizitat insulele Hawaii unde zicea că va merge cu prima ocazie; probabil i-a plăcut așa de mult, că a rămas pe acolo.

Zborul din Belgrad peste oceanul Atlantic ni s-a părut tare lung; a durat în jur de 8 ore. Eram foarte obosiți. În ultimele nopți în Belgrad nu dormiserăm bine din cauza euforiei generată de plecarea în noua noastră țară. Eram obosiți dar nu simțeam, nu ne păsa; eram tineri cu speranțe mari, eram în drum spre Canada.