Capitolul II

 Pregătirea pentru evadare

Cu decizia de-a părăsi România luată, acum începea zbaterea și munca grea; cum să fac să evadez? Îmi trebuia un ortac hotărât ca și mine să fugă, în care să am încredere, pe care mă puteam baza. Eram convins că erau mulți, mulți români care ar fi dorit să evadeze. Problema mea era că nu-i știam pe acești oameni, nu știam care sunt și cum să intru în contact cu ei. Erau riscuri mari; orice persoana cu care stăteai de vorbă putea să fie un turnător al Securității. Deci, într-un cuvânt, trebuia să ai mare grijă cu cine vorbeai și ce vorbeai.

Știam că Ion, amicul meu inginer electronist din Sibiu, voia să plece, avea actele depuse de plecare în SUA prin căsătorie. Cu Otto aveam de multe ori discuții generale despre situația grea a României. Din aceste discuții, îmi dădeam seama că și el se gândea la Germania, ca orice persoană de origine germană din Sibiu. Dar nu simțeam că ar fi hotărât pentru un risc mare, un risc între viață și moarte. Mă gândeam că el, având rădăcini săsești, spera că odată va putea emigra legal în Germania. Otto îmi mai spusese că în vacanțele studențești lucrase pe litoral ca ghid, traducător pentru turiștii germani. Mă gândeam că poate avea vreo legătură, vreo speranță de la acei turiști să-l ajute să emigreze în Germania. Deci pe Otto, bunul meu amic, coleg de liceu seral și de serviciu, nu-l puteam aborda cu evadarea mea riscantă.

N-a trecut mult și în primăvara lui 1983, când îl sun pe Otto la serviciu, îmi răspunde un coleg de-a lui și zice: „Dacă doriți să vorbiți cu Otto, trebuie să-l sunați în Germania.” Nedumerit cum eram, nu știam ce să cred, i-am zis: „Cred că glumiți”; la care omul foarte serios îmi spune clar: „Nu, nu, Otto este în Germania.”. Am rămas blocat; mă întâlnisem cu el cu vreo săptămână în urmă și totul părea normal. Am închis telefonul și am plecat direct la gazda unde locuia Otto. El stătea la o bătrânică în gazdă. Când ajung la gazdă, bătrânica era acasă. Tatăl lui Otto, pe care nu-l cunoșteam, tocmai venise de peste sate să-i adune lucrurile rămase. Îi spun că sunt un bun prieten a lui Otto și că gazda, bătrânica, mă cunoștea, că mai trecusem de multe ori pe acolo.

Tata lui Otto, un bătrânel slăbuț, nu prea înalt de statură, îmi spune că Otto l-a sunat din Germania; ajunsese cu bine. Nu știa cum a ajuns, doar că i-a găsit barba în coșul de gunoi din baie. Desigur, m-am bucurat de reușita lui, și-mi aduceam aminte de diferitele discuții ce le aveam cu Otto când ne întâlneam. Mă gândeam, de fapt bănuiam, că probabil Otto a „șters-o” cu vreun tir, de-a ajuns așa de repede în Germania.

Văzând că bunul meu amic, fost coleg de seral, a reușit să ajungă în Vest, am început să mă gândesc serios la Viorel, frate-meu, care după armată s-a angajat în Sibiu, la întreprinderea Independența. Treceam pe la el pe la căminul de nefamiliști sau pe la serviciu, de câte ori se ivea ocazia. Cu legitimația mea de IIRUC puteam intra fără probleme în toate întreprinderile din județul Sibiu. Când ne întâlneam, din discuțiile scurte ce le aveam, mi-am dat seama că și el parcă voia să-mi dea de înțeles că se gândea să „o șteargă”. Nu-mi spunea niciodată clar și nici eu nu aveam curajul să mă deschid așa ca o ușă, să-mi arăt gândurile dintr-odată. Știam că și el, ca și mine, cu ani în urmă nu fusese de acord cu ideea lui tata de a emigra în America. Dar mă gândeam că probabil acum, când vremurile s-au schimbat din rău în mai rău, ajunsese și el la concluzia mea, că nu mai avea viitor în România.

Era primăvara devreme în 1984, când m-am hotărât să-l abordez pe Viorel, să văd dacă într-adevăr semnalele pe care mi le trimitea în timpul discuțiilor noastre sunt reale sau sunt în imaginația mea. Cu Viorel aveam încredere să plec la un astfel de drum. Eram frați, copilăriserăm amândoi la Ucea, „am mâncat din același blid”, cum e vorba din bătrâni. M-am dus la căminul de nefamiliști și i-am zis să treacă pe la noi, să mai stăm de povești. I-am dat de înțeles că trebuie să stăm de vorbă așa pe îndelete.

N-au trecut multe zile și Viorel a venit pe la noi. Elena nu era acasă, eram numai noi doi. Am scos o pălincă să stăm la un pahar de vorbă. Ne-am mutat în baie cu pălinca și vorbeam încet să fim cât mai siguri că vorbele noastre nu ajung pe la alte urechi. La un moment dat, Viorel cu o expresie de gânditor îmi zice: „Dacă-ți spun ceva, poate nu mă crezi.” Eu nedumerit, nu știam ce să zic, mă întrebam în sinea mea: „Oare ce vrea să-mi spună, o fi ceva foarte grav?!” Așteptam să aud ce vrea să-mi spună, dar Viorel tăcea. Expresia feței lui de om care ezită să vorbească, de parcă îi era frică să scoată un cuvânt, să nu pățească ceva, mă intriga și mai mult. Eu insistam să-mi spună despre ce era vorba, el repeta: „Dacă-ți spun, poate nu mă crezi.”

După câteva insistențe de ale mele și repetări de ale lui, mai torn câte un pahar de pălincă și după ce luăm câte o dușcă, Viorel îmi zice: „Dacă-ți spun că am fost aproape de Triest, poate nu mă crezi.” Când am auzit cuvintele „Triest”, „am fost aproape de Triest”, m-am blocat. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Triest, orașul italian la granița cu Yugoslavia, oraș despre care, când eram copil, auzeam de la oamenii maturi: „Dacă ajungi în Triest, poți pleca unde vrei.” După al doilea război mondial, teritoriul Triest, o rămășită a fostului imperiu habsburgic, a fost declarat pentru o perioadă teritoriu liber, pentru a elimina frecușurile dintre Italia și Yugoslavia. De aceea probabil, când eram copil, românii mai în vârstă ziceau: „Dacă ajungi în Triest, poți pleca unde vrei.”

Mai torn câte un pahar de pălincă; Viorel începe să-mi povestească cum a ajuns lângă Triest; mă uitam la el, era acum în Sibiu, era cu mine în baia care ne proteja cât de cât de urechile străine din jur. Eram total confuz, nedumerit; într-adevăr, nu-mi venea să cred. Așteptam cu nerăbdare să ascult ce s-a întâmplat cu Triestul. Ce se întâmplase…

Debusolat, dezamăgit ca și mine de vremurile de „restriște și jale”, Viorel a luat decizia să fugă din România, fără să spună nimănui. Nu s-a mai dus la serviciu, a plecat la Timișoara să testeze terenul, să adune ceva informații pentru evadare. Pe vremea aceea, vestul României, în special Timișoara, era considerată o zonă unde „vântul” din vest avea un alt miros. Probabil influența venită din Yugoslavia, care, deși nu era o țară capitalistă, era o țară liberă, cetățenii ei puteau călători în lume fără probleme, puteau merge să lucreze oriunde. La acea vreme, Yugoslavia făcea parte din grupul „țărilor nealiniate”, nici cu Vestul, nici cu Estul; era doctrina lui Tito, fostul președinte al republicii Yugoslavia.

Ajuns în Timișoara, după câteva zile dă norocul peste Viorel. La restaurantul hotelului unde stătea, Hotel Nord lângă gară, intră în vorbă la masă cu un tip care vorbea puțin românește, era un șofer de tir olandez. Aștepta ca fabrica de stofe din Timișoara să-i încarce tirul cu marfă pentru occident. Viorel, când a auzit că omul e șofer de tir, din vorbă în vorbă, mai prin semne, mai în glumă, îi dă de înțeles olandezului că ar vrea și el să meargă într-o „excursie” cu tirul. Probabil, șoferul de tir văzând-l pe Viorel singur, un tânăr român debusolat, l-a simpatizat și a fost de acord să-l ia, să-l ducă într-o „excursie cu tirul”. Pentru că nu avea destui bani să-și plătească excursia, și-a vândut casetofonul, undeva pe stradă în Timișoara. Trebuie să amintesc, că pe vremea aceea un casetofon era scump, deci era un obiect cu ceva valoare. După ce și-a plătit hotelul și „excursia”, i-au mai rămas ceva bani de buzunar.

Când tirul a fost încărcat, a plecat spre granița iugoslavă cu Viorel în cabina de dormit a șoferului. Înainte cu câțiva zeci de kilometri de-a ajunge la frontieră, tirul a oprit și Viorel a fost ascuns printre baloturile de stofă românească. Tirul avea o prelată care proteja baloturile de stofă de ploaie și de vânt. Prelata era legată de pereții tirului cu o sfoară destul de groasă ce trecea prin găurile prelatei și verigile montate pe pereții caroserie. Capetele sforii erau legate împreună și aveau sigiliu. Înainte de sigilare, șoferul făcuse o buclă la sfoara prelatei, ascunsă în interior, lângă baloturile ce le transporta. Ca să poată urca Viorel lângă baloturi, șoferul a desfăcut bucla sforii, ca prelata să devină lejeră; Viorel a intrat sub prelată, după care șoferul a refăcut bucla la loc. Totul arăta intact.

Tirul a trecut cu bine frontiera. După câțiva zeci de kilometri de parcurs pe teritoriu iugoslav, tirul a oprit și Viorel a fost scos dintre baloturile de stofă, a fost mutat în cabina de dormit a tirului care se îndrepta hotărât spre Triest, orașul italian de la granița cu Yugoslavia.

Ascultam cu gura căscată la experiența fascinantă a lui Viorel și nu-mi venea să cred. Îmi imaginam acel tir alergând spre Vest, pe șoselele din Yugoslavia, străbătând un drum lung de vreo 800 de kilometri până la Triest. Am mai turnat câte un pahar de pălincă, și după ce am mai luat câte o dușcă, Viorel a continuat să-mi povestească ce s-a întâmplat, cum a ajuns înapoi la Sibiu, ca să stăm acum de povești la o pălincă.

După multe ore de mers, spre sfârșitul „excursiei” cu tirul, Viorel era în cabina de dormit, când olandezul îi spune că nu mai este mult și ajunge la destinație, Triest. Obosit cum era, stresat de ce-o fi trecut prin mintea lui după atâtea ore de mers, Viorel a intrat în panică. Își punea întrebarea ce va face după ce tirul îl „basculează” într-o țară unde nu cunoaște pe nimeni, nu știe limba, doar cu câteva sute de lei în buzunar. Singurul om pe care-l știa era olandezul, șoferul tirului, care în curând își va continua drumul lui spre inima Europei Occidentale.

Panica care pusese stăpânire pe Viorel, l-a blocat și pe șoferul olandez, care la început nu înțelegea ce se petrece, ce s-a întâmplat. Mai mult prin gesturi, Viorel zicea să oprească tirul că el vrea să coboare, vrea înapoi în România. După ce a înțeles olandezul ce se petrecea, a încercat să-l calmeze, îi dădea de înțeles că nu-i nicio problemă; că el are un coleg de tir care acum vine, e pe drum, merge în România. Să fie liniștit că totul se rezolvă. Probabil se gândea că nu-i bine să-și lase fugarul pe drumuri în Yugoslavia, să nu fie prins de autoritățile iugoslave și apoi să aibă el probleme în viitor, ca traficant de persoane. La primul stop de tiruri, a oprit. Prin stație, olandezul a comunicat cu colegul lui ce venea spre ei. Probabil, i-a spus în limba lor, la care stop de tiruri să oprească, să se întâlnească.

După ceva timp, tirul care mergea spre România a ajuns la stopul unde era așteptat. Șoferii au discutat ce-au discutat între ei și apoi Viorel a schimbat tirul de Triest, cu tirul de Timișoara. Au urmat încă vreo 800 de kilometri de „excursie” cu tirul, înapoi în România. Ajuns cu bine în Timișoara, după ce a fost „basculat” undeva în zona Gării de Nord, tirul și-a continuat drumul lui, iar Viorel a luat trenul și s-a întors la Sibiu.

Ascultând experiența lui Viorel, într-un fel îmi părea rău de panica lui, care a pus stăpânire pe el și pe care n-a putut-o controla. Putea fi acum în Italia sau în altă parte a occidentului, unde, în viitor, puteam să am și eu o rudă. Pe de altă parte, gândindu-mă mai profund, am început să mă bucur că s-a întors, că era în Sibiu, era cu mine în baie, puteam să punem la cale evadare împreună. Ba mai mult, îmi fulgera prin minte gândul, că experiența lui nereușită putea fi un semn trimis din neant, de pe tărâmul destinului, sau de la cineva „de acolo de Sus, care ne iubește”.

................................................

După ce Dolf a adus camerele de Dacia, am testat procedura care trebuia executată pe malul Dunării, înainte de a intra în apă. Câteva nopți la rând, când mergeam la Ocna Sibiului să ne antrenam în lac, am mai luat cu noi în plus camerele de Dacia, rucsacurile și sfoară pentru legat. Procedura era simplă: după ce umflai camera cu gura, legai bine rucsacul de cameră. În rucsac băgaserăm niște pietre să simulăm realitatea. Apoi cu o altă bucată de sfoară, de cca 2–3 metri de lungă, legai camera de Dacia de tine. În timp ce înotai, trăgeai camera cu rucsacul după tine. Având camera în urma ta, aveai un sentiment de siguranță: la nevoie te putea salva. După ce am experimentat procedura simplă, am decis să o îmbunătățim, să ne legam și între noi cu sfori de cca doi metri de lungi. Legați unul de altul, se elimina riscul de a ne pierde în noaptea neagră a Dunării, dar în același timp creștea riscul să fim înghițiți toți trei de Dunăre, în cazul că ne întâlneam cu vreun șlep. Pentru că nimic în viață nu este fără risc, am pus în balanță cele două riscuri, cel de a ne pierde și cel de a ne întâlni cu un șlep. Am ajuns la concluzia că era mai mare probabilitatea de a ne pierde, decât să dea peste noi un șlep.

Zile treceau repede, pregătirile erau aproape gata. Elena ne vopsise toate hainele în verde; așteptau să plece la drum. Adăugam mici detalii la lista cu ce trebuia să luăm cu noi: mâncarea, apă, busole, feștilă, sfoară, chibrituri, revulsin etc. Așteptam cu mari emoții ziua plecării. Cu vreo săptămână înainte de plecare, am trecut în fugă pe la ai mei, pe la Ucea. Știau de câteva luni că noi am hotărât să fugim. De câte ori mergeam acasă, tata mă întreba: „Când plecați?” De fiecare dată îi răspundeam că încă nu știm, n-a venit momentul. M-a întrebat și de data asta, nu i-am spus, i-am dat același răspuns. Ceilalți frați ai noștri, Nicu și Genu, se pregăteau să plece la facultate, începeau școlile. Nicu la Timișoara, Genu la Brașov. Lenuța, sora noastră, mezina familiei se pregătea și ea pentru liceu. Nu le-am spus nimic nici lor. Pe Nicu l-am întrebat ziua când pleacă și i-am spus că-l voi aștepta pe peron în gara din Sibiu, la acceleratul de Timișoara; să iasă la geam.

În Sibiu, în afara de Viorel, mai apropiat o aveam pe Doina, verișoara care mi-a schimbat traiectoria de la fizică „la ceva inginerie”, și pe Dan, soțul ei. Aș fi vrut să-mi iau cumva rămas bun și de la ei, fără să le dau de bănuit; cine știe când îi mai vedeam. Am decis să-i invitam la noi într-o seara, la o pizza. Cum Elena avea ceva „pile” pe la serviciu, a „făcut rost” de cele necesare pentru a face o pizză, și de câteva beri străine.

A venit seara pizzei. Eram numai noi, de-ai casei. Corina, fiica lor, era cu Silvana în cealaltă cameră, povesteau, se jucau ca fetițele. Am stat de povești destul de târziu. Nu le-am spus nimic, nu le-am dat de bănuit nimic. A fost o seară ca oricare altele când ne mai întâlneam. La un moment dat, Dan și-a aprins țigara. Scrumiera era pe masă. În scrumieră erau biletele noastre de tren, Sibiu–Băile Herculane. Le uitaserăm în scrumieră. Dan ia biletele fără să se uite la ele și le învârtea între degete pe masă, povestind și fumând. Eu mă gândeam ce să-i spun în caz că observă destinația biletelor. Găsisem răspunsul, o să-i spun că vom merge trei colegi de la IIRUC în delegație. Mergeam în delegație destul de des, dar nu în zona aceea. Nu știu dacă m-ar fi crezut, dar am avut norocul că Dan nu s-a uitat pe bilete. De-a lungul anilor, de multe ori mi-am adus aminte de scena cu biletele de tren, petrecută cu câteva zile înainte de a pleca pe drumul nostru „spre vest”.

La o zi sau două după seara pizzei, era ziua când Nicu pleca la facultate. M-am dus în gară să aștept acceleratul de Timișoara. Când a venit trenul, l-am văzut pe Nicu în geam, așa cum ne-am înțeles. A coborât și am stat două, trei minute de vorbă până când s-a dat semnalul de plecare. I-am spus că a venit ziua cea mare, sâmbătă seara plecăm spre Dunăre, să ne țină pumnii. Ne-am îmbrățișat, Nicu s-a urcat, iar acceleratul a plecat spre Timișoara cu mâini fluturând pe geam.

Cu două seri înainte de plecare, ascultam Europa Liberă cu Elena. Era un reportaj făcut de pe garanția iugoslavă. Într-un cimitir, un reporter lua interviuri la oamenii din Golubinje, un sat de lângă Dunăre, nu departe de zona noastră, „ciocul de rață”. Reporterul întreba, cine erau cei ce se odihneau în mormintele cu cruci fără nume. Oamenii spuneau că nu știu, au fost trupuri găsite pe malul Dunării, aduse de apă. Cel mai probabil că acele ființe erau cetățeni români. Au fost îngropați creștinește cu o cruce, o cruce fără nume pe pământ sârbesc.

Ascultam cu Elena reportajul, eram înmărmuriți. Totul era pregătit pentru evadare, peste două seri plecam spre Dunăre. N-am scos niciunul nici un cuvânt. Când ridicam capul și încercam să ne uitam unul la celălalt, privirile se ciocneau și alunecau pierdute spre podea. Eram conștient că era posibil să am aceeași soartă ca acele suflete înghițite de Dunăre, dar mă încurajăm că am făcut tot ce s-a putut să ne pregătim bine evadarea și aveam crezul, speranța că „Cineva acolo Sus ne iubește”.