Capitolul VII

 Ottawa, Ontario

Am ajuns la Ottawa când soarele se pregătea să asfințească. Din autogară am luat taxiul, la adresa lui Petru. După multele ore de călătorie cu ogarul cenușiu, eram obosit, dar nu simțeam; eram fericit că sunt în Ottawa, unde visam să fiu de când eram în Sibiu.

Fiind Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day), Petru m-a așteptat cu curcanul la cuptor. Am stat până seara târziu la povești de ne-am cunoscut. Spre sfârșitul cinei, mi-a dat câteva detalii despre locația adresei, unde eram față de centul orașului și cum ajung în centru.

A două zi dimineața, după ce mi-a lăsat o cheie de la casă, Petru a plecat la colegiu. Eu am rămas să mă dezmeticesc bine, apoi am plecat pe jos spre centrul orașului. Centrul era la cca 3 km de adresa lui Petru. În drumul meu spre centru, după ce am traversat râul Rideau, am trecut pe lângă ambasadă română, care și astăzi se găsește în același loc, pe Rideau Street. Ajuns în centru, m-au impresionat mult clădirile parlamentului canadian.

După câteva ore de hoinărit pe străzile din centrul orașului, cu clădiri vechi, amestecate cu clădiri de sticlă, am intrat în Rideau Centre, un complex mare de magazine la câteva sute de metri de clădirile parlamentului. Primul lucru, mi-am cumpărat o hartă cu Ottawa, apoi în acel complex, am văzut un birou de imigrare, „Canada Immigration Services”. Am intrat la biroul de imigrare și am prezentat viza și toate actele canadiene ce le aveam, unui consilier care s-a ocupat de mine. I-am spus că vin din Edmonton, i-am arătat scrisoare primită din Ottawa cu interviul și i-am dat cartea de vizită a lui Bob, consilierul meu din Edmonton. Consilierul din Ottawa, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, l-a sunat imediat pe Bob, i-a spus că sunt în Ottawa și a cerut să-mi transfere dosarul de la Edmonton la Ottawa. În mai puțin de o oră de când intrasem în acel birou, eram luat în evidență la biroul de imigrare din Ottawa. Apoi, noul consilier mi-a dat adresa unei organizații neguvernamentale, care se ocupa de noii imigranți veniți în Ottawa.

A doua zi dimineața, am plecat din nou spre centrul orașului și m-am prezentat la acea organizație neguvernamentală, care se numea „Catholic Immigration Services”. S-a ocupat de mine Sonia, o doamnă la vreo 40 de ani, venită din Yugoslavia. M-a luat în evidență și mi-a dat mai multe detalii, cum și cu ce mă va putea ajuta această organizație, până mă așez pe picioarele mele în noul meu oraș.

În ziua următoare am sunat la compania care m-a chemat la interviu, le-am spus că sunt în Ottawa și că pot să merg la interviu oricând. Mi-au spus data și ora când să mă prezint la sediul lor. Aveam emoții. Nu găsisem prea multe detalii în cărțile de business din Edmonton despre această companie; știam numai că-i o companie mică. Apoi, mai era limba; după numai opt luni de zile de Canada, conversația în engleză era încă o mare provocare.

M-am dus la interviu. Eram pregătit cu răspunsuri la posibile întrebări, care bănuiam că mi se vor pune. Primul interviu l-am avut cu managerul cu care trebuia să lucrez. Mi-a dat detalii despre companie; era o companie mică, eu eram al 12-lea angajat. Jobul pentru care trebuia să fiu angajat era de programare în limbaj de asamblare, pentru microprocesorul Z80. În anul 1980 când am terminat facultatea, în Timișoara încă nu erau cursuri despre microprocesoare. Abia la câteva luni după absolvire, apăruse cartea profesorului Dancea de la Cluj, despre microprocesorul Intel 8080, pe care o citisem în Sibiu, o trecusem Dunărea și o avem acum cu mine în Ottawa. Nu era mare diferență între cele două tipuri de microprocesoare.

După interviu, managerul mi-a spus că va trebui să vin pentru al doilea interviu cu președintele companiei, care atunci era plecat. După câteva zile, m-am dus la al doilea interviu cu președintele. Aveam emoții pe care încercam să mi le controlez, să pot răspunde la ce voi fi întrebat. Interviul cu președintele a decurs bine. După ce mi-a spus că „am un background academic”, mi-a zis că ei așteaptă să înceapă un proiect în ianuarie, proiectul la care voi lucra. Dacă între timp eu găsesc alt job, să le dau telefon să le spun. Au fost foarte corecți și deschiși cu mine.

Era începutul lui noiembrie 1985, deci aveam încă două luni de așteptat până în ianuarie, când începea proiectul pentru care trebuia să lucrez. Cum sezonul sărbătorilor de iarnă deja începuse, Petru îmi spune că până după sărbători, de obicei companiile nu fac angajări. Petru îmi zice că mă va pune în legătură cu Mircea, un român care terminase electronica la Iași, care, fiind în domeniul ingineriei, poate să-mi dea mai multe detalii despre piața joburilor în domeniul meu din Ottawa.

Într-o vineri spre seară, apare Mircea cu mașina, la Petru acasă; facem cunoștință și mă duce la el acasă. Am discutat mai multe: despre România, despre cum am ajuns în Canada etc. Mircea era venit de câțiva ani în Canada, lucra pentru guvernul federal la biroul de patente în Ottawa. Din vorbă în vorbă, la un moment dat, Mircea mă întreabă unde am terminat facultatea. Când îi spun că la Timișoara, îmi zice că la universitatea din Ottawa este un profesor din Timișoara, profesorul Dan Ionescu. Când aud asta, nu-mi venea să cred. Trecuse mai bine de patru ani de când studenția mea era doar o amintire și nu mai știam nimic despre orașul de pe Bega. Nu aveam de unde să știu că Domnul Ionescu, de la catedra de automatizări și calculatoare din Timișoara, era acum la universitatea din Ottawa. Deși nu făcusem cu Domnul profesor Ionescu cursul de Teoria Sistemelor, îl știam destul de bine.

Cum era vinerea seara, început de weekend, Mircea ia telefonul și-l sună pe Domnul Ionescu; îi spune că un fost student din Timișoara de la secția de automatizări și calculatoare este la el în casă. Nu trece jumătate de oră și Domnul profesor Ionescu, cu fiul-său Bogdan, ajung la Mircea acasă. Revederea cu timișorenii. Am stat de povești până târziu; am povestit despre multe lucruri. Domnul profesor a fost impresionat de experiența mea prin munții Almăjului, trecerea Dunării, Yugoslavia, Edmonton, până am ajuns în Ottawa. La despărțire, l-am rugat pe Domnul profesor: „Dacă ar fi posibilitatea, dacă s-ar putea să trec și eu pe la universitate, pe la laboratoare, să văd ce aparatură, echipamente există în Canada.” I-am zis că până în ianuarie, când mi s-a promis un job, nu am ce face. Ne-am schimbat telefoanele și seara revederii s-a încheiat.

Între timp, Viorel plecase și el din Edmonton. A reușit să-și ia carnetul de conducere și să-și cumpere o mașină veche. Împreună cu Costică, un fugar venit tot din Yugoslavia, au plecat la drum spre estul Canadei, lăsând în apartament tot ce am primit de la guvernul canadian. După ce au trecut de Winnipeg, în nordul provinciei Ontario, i-a prins un viscol de iarnă canadiană. Au ajuns cu bine la Kitchener, Ontario, unde și-au găsit de lucru.

Toamna era pe sfârșite. Pentru mine zilele treceau, cu mine hoinărind pe străzile și prin magazinele din Ottawa. Priveam ca un spectator într-o țară nouă, la toată această agitație, această forfotă continuă a cumpărăturilor de Crăciun. Nu știam de obiceiul cu datul cadourilor de sărbători, foarte popular în noua mea țară. În Rideau Center, din loc în loc, erau voluntari îmbrăcați într-un fel de uniforme asemănătoare cu cele de la armată, care adunau bani și donații pentru cei nevoiași. Aveau pe uniforme embleme, pe care scria, „Salvation Army”. La început eram nedumerit, pentru că nu știam nimic despre aceasta organizație. Cuvântul „Army” de pe uniforme, m-a făcut să cred că poate adună bani pentru armata canadiană; eram nedumerit; pe urmă am aflat că era o organizație care aduna bani pentru cei nevoiași. „Salvation Army” era o organizație din aceeași categorie cu „Goodwill” din Edmonton. În Ontario nu era „Goodwill”, era „Salvation Army”.

N-a trecut mult și mă sună Domnul profesor Ionescu. Îmi spune că mi-a obținut un interviu cu profesorul Stinard, șeful catedrei de inginerie electrică la universitatea de Ottawa. Deși nu știam multe despre acest interviu, m-am bucurat enorm; nu-mi venea să cred. Domnul profesor Ionescu mi-a spus data, ora și locația exactă unde trebuia să mă prezint pentru acest interviu.

................................................

Am hotărât să închei viața mea profesională de inginer în software, pentru totdeauna; să elimin cuvântul: „la termen” („the deadline”) din vocabularul meu, din viața mea. Voiam un job, fără stres, fără „deadlines”, cât mai relaxant și să pot să-mi iau vacanță când vreau; chiar dacă plata era mică; relaxantă ca și jobul. N-a trecut mult și l-am găsit.

Elena avea o colegă la serviciu care într-o zi, întâmplător îi spune că soțul ei găsise un job ceva similar la ce mă gândeam eu. Așa am ajuns la „Commissionaires Ottawa”, o companie care asigura securitatea la clădirile guvernamentale din Ottawa. Am făcut un curs și, după ce mi-am luat licența, am lucrat pe post de commissionaire pentru clădirile guvernamentale până înainte de pandemie.

Am avut acest job fără stres până în 2019. Am lucrat tot timpul ca angajat de rezervă („spare list”). O vreme am lucrat câte trei zile pe săptămâna, ca să-mi mențin toate beneficiile. Iarna îmi luam trei luni vacanță. Apoi, o bună parte am lucrat numai câte o zi pe săptămână, minimul ca să mai figurez pe statul de plată. Iarna mi-am continuat regimul cu trei luni de vacanță.

Acești ani mi-au prins tare bine, eram liber de stres, puteam să citesc altceva, nu numai cărți și articole tehnice. Așa am început să citesc câte puțin despre istoria continentelor americane, despre economie, despre burse și să învăț singur limba spaniolă. Mi-am deschis orizonurile în alte direcții decât cel al tehnologiei.

Apoi a venit pandemia cu câteva luni de izolare totală. În acele luni de „restriște și jale”, căutând ceva poezie pe internet am dat întâmplător de „lyricstranslate.com”, un site cu peste 1,7 milioane de traduceri de lirică din toată lumea și din toate limbile Rotogolului. Toate făcute de om, traduse de peste 80 de mii de traducători de pe toate meridianele. Eu sunt unul dintre ei.

După câteva zile petrecute pe acest site, găsit întâmplător, citind poezie, ascultând cântece cu lirica tradusă, m-am regăsit cel din anii adolescenței, anii studenției, când citeam poezie. Așa mi-am adus aminte că pe vremea când eram în Timișoara, apăreau din când în când la librăria din centru (cred că se numea Eminescu) niște cărți mici de buzunar cu traduceri de poezie din diferite țări. Dacă nu greșesc, această colecție se numea: „din poezia lumii”, sau așa ceva. Cumpăram și eu câte o cărțulie când apucam și aveam bani. Cu trecerea anilor, schimbând țara, cultura, viața, n-am mai avut timp de poezie și de pasiunile de altădată.

Așa am hotărât să încep și eu să traduc. Am tradus până în prezent peste 760 de poezii și ceva lirică din cântece; cele mai multe traduceri le-am făcut din limba spaniolă în limba română și în limba engleză. Cei pasionați de poezie și muzică, în special poezia spaniolă și cea din america latină, pot să mă găsească sub pseudonimul ioan.translvania, pe site-ul „lyricstranslate.com”. Pe acest site, se poate face sortarea informației pe mai multe criterii: de la „Cel mai nou”, „Cel mai popular”, până la „Artist”.

În anul 2024 se împlineau 50 de ani de la terminarea liceului seral din Orașul Victoria. Livia, fosta mea colegă de liceu, a organizat evenimentul întâlnirii în Orașul Victoria. Livia a reușit să mă contacteze prin Nicu, fratele meu. Cum eu nu exist pe nicio rețea socială, am avut noroc cu Nicu și Facebook. Ultima mea comunicare cu Livia fusese cea din Sibiu, după terminarea facultății, când toți trei, noi cu Otto ne-am depănat amintirile din liceu, plimbându-ne pe strada Nicolae Bălcescu din centrul Sibiului. Întâlnirea celor două clase A și B, de la liceul seral a fost minunată. Una dintre surprize a fost Junii Sibiului, o mica echipă de dansatori veniți la reuniunea noastră.

Cum o aveam încă și pe mama la azilul Castanul din Victoria, am stat cu mama aproape două săptămâni. Am fost norocos că am reușit să petrec cu mama a doua parte a lunii mai 2024. La zece zile după întoarcerea mea în Canada, mama s-a stins. D-zeu s-o odihnească în pace!

Reîntors în Canada, după ce trăirile și amintirile cu mama, cu liceenii seraliști s-au decantat, cu greu m-am hotărât să încep să scriu această carte.