Capitolul VI

 De la Edmonton la Ottawa

Următoarele pagini sunt scrise în timpul călătorie mele cu autobuzul, de la Edmonton, Alberta la Ottawa, Ontario, o călătorie de 3.500 de kilometri. Sunt impresiile mele de emigrant european, generate de imaginile canadiene, care m-au fascinat în timp ce străbăteam pentru prima oară, o parte din această țară imensă, o țară de 40 de ori mai mare decât România. Aceste rânduri, le-am trimis apoi din Ottawa, familiei mele în România.

Scrisoare Personală: sâmbăta 12 octombrie 1985

Încerc să descriu câteva imagini canadiene, în timp ce străbat o bună parte din această țară imensă, ce pare că se întinde la nesfârșit. Le scriu pentru voi toți dintr-un confortabil autobuz, „Greyhound” (Ogarul cenușiu), care este numele companiei de transport cu autobuzul în toată America de Nord.

Am plecat din „Edmonton” la ora 13:00, azi, sâmbăta 12 octombrie 1985. Viorel a venit cu mine la autogară, după care ne-am despărțit. El a rămas în Edmonton, eu am plecat spre Ottawa. Asta-i viața! După mai bine de jumătate de oră de la plecare, am ieșit pe autostrada cu două benzi și jumătate pe sens, numită „Yellowhead” (Cap galben). Jumătatea de bandă este folosită dacă vrei să te oprești, deci nu este circulată.

Acum, câteva date locale. Edmonton, azi 12 octombrie 1985 la ora 13:00, trecut un pic: temperatura +7 grade Celsius, cerul senin, petecit ici colo cu nori albi, puțin vânt, copaci fără frunze. Autobuzul este cursa nr. 753 până la „Winnipeg”, Manitoba, unde va trebui să-l schimb. Ogarul meu cenușiu, 753 este foarte înalt pentru că aproape jumătate din această înălțime este folosită pentru bagaje. Are geamuri fumurii, de afară nu poți vedea înăuntru, dar vice-versa da, zici că nici n-ar fi geam. În același timp, geamul e și un fel de oglindă, pentru că eu stau pe partea dreaptă a ogarului (deci înspre americani) dar dacă mă uit sub un anumit unghi în geamul de pe partea mea, văd și partea cealaltă a ogarului. Scaunele sunt confortabile, ca fotoliile, aer condiționat, WC în spate. Primele șapte rânduri din față sunt pentru nefumători. Acestea sunt câteva date de la începutul primei mele călătorii pe pământul Americii de Nord.

Stau în al doilea rând din față, colegul meu de călătorie este un bătrânel la vreo 60 de ani, din Edmonton de loc, care merge la fiica lui în „Saskatoon”, un oraș din provincia Saskatchewan, una din provinciile din preria canadiană.

După ce-am ieșit din Edmonton, mi-am scos harta rutieră, mare a Canadei, să mă orientez puțin, să văd pe unde mergem. Bătrânelul atunci a intrat cu mine în vorbă, în engleză desigur: „Este prima călătorie pentru tine, nu-i așa?” Îi răspund că da, că am citit despre călătorii cu ogarul cenușiu în America de Nord și că totul va fi foarte interesant pentru mine. Citisem în studenție „America ogarului cenușiu” de Romulus Rusan, acum am ocazia să trăiesc pe viu această experiență fascinantă. Bătrânelul m-a întrebat apoi unde merg, de ce merg, când am venit în Canada, din ce țară vin etc. I-am răspuns la întrebări și am discutat cu el o bucată de drum. S-a mirat de engleza mea de numai 8 luni de Canada, dar nu i-am spus că mai studiasem ceva engleză în Sibiu, după ce am hotărât să fug, să o șterg „spre vest”. Au mai urmat câteva minute de discuție, după care bătrânelul s-a pus pe dormit.

Acum e ora 15:00, deci am plecat de două ore din Edmonton, iar de o jumătate de oră sunt pe autostradă. Cerul pe aici este înnorat, iar când privesc spre vest în urma mea, spre Edmonton, se vede multă lumină și senin. De când am plecat, am întâlnit un singur motel și un orășel, „Vergreville”. Și ca să aveți puțină idee în ce direcție merg: am plecat din Edmonton direcția est curat, până la Vergreville, iar de aici, direcția este sud-est, dar mai mult est. Terenul este neted ca palma; din loc în loc apar păduri cu copaci ce par a fi un fel de plopi, nu prea mari, și fără frunze pe vremea asta; apoi apar lacuri, iar printre acestea câte o fermă. Se văd lanuri, culturi de cereale probabil. Multe din aceste culturi sunt culturi de grâu, ce așteaptă să fie treierat / adunat. Unele lanuri sunt deja culese; se vede numai miriștea. Pe altele, se văd baloții de paie care nu sunt ca-n România; au formă cilindrică, niște cilindri cu diametru de vreun metru și înălțimea de vreo doi metri. Din loc în loc, unele terenuri sunt arate. Se vede un pământ negru, foarte negru, probabil conține ceva hidrocarburi ce sunt specifice în pământurile din provinciile Alberta și Saskatchewan, provincii cu mult petrol.

Paralel cu autostrada este și calea ferată. Din loc în loc, la câțiva zeci de kilometri sau poate mai des, lângă calea ferată sunt un fel de hambare pentru cereale. Ca formă, sunt tipice pentru America de Nord. Sunt din lemn, au o forma paralelipipedică, care e țuguiată spre vârf.

Chiar acum, în stânga mea a apărut un lac destul de întins, cu apa care pare închisă, aproape neagră la culoare. În dreapta mea se vede o casă izolată, destul de mare, pe care flutură steagul Canadei. Cred că bate tare vântul, după cum flutură steagul.

Văd că ne-am despărțit acum de sensul celălalt al autostrăzii, iar în depărtare, în stânga mea se vede o mică așezare omenească. Mă uit pe hartă și pare a fi Vermilion, nu sunt sigur, dar bătrânelul îmi confirmă și mă aprobă când îi zic că sună a nume franțuzesc; el vorbește și franceza.

Am ajuns în „Vermilion”, unde multă lume coboară. E un orășel al fermierilor; de-a lungul căii ferate sunt multe, multe hambare. Într-adevăr, vântul bâte de te ia de pe picioare. Următorul oraș este „Lloydminster”, chiar la granița cu provincia Saskatchewan, un orășel al petrolului care se va dezvolta în continuare. E ora 15:30, fac o mică pauză.

................................................

Și iată că acum, ogarul meu trebuie să-și șteargă mereu ochii, că a început să plouă mărunt. Plafonul este undeva sus, așa că probabil nu va ține mult, mai ales că pânza de nori pare subțire și albă. În schimb, natura e aceeași, la fel de frumoasă, iar motelurile și așezările omenești sunt mult mai dese fața de preria canadiană. Chiar m-am gândit, Viorel a zis că dacă nu se mută la primăvară definitiv încoace spre est, la vara sau la toamna ce vine, vrea să facă un drum cu mașina până la mine. Trebuie să-i spun să-și ia și bagajele, că după ce vede provincia Ontario, nu se va mai întoarce la Edmonton.

Acum au început să apară dealuri perfect împădurite, un peisaj ce seamănă cu drumul de la de la Sibiu la Sebeș. Diferența este că aici pădurea de foioase, galbenă și ruginie, e presărată și cu brazi verzi, accentuând, mai bine zis dramatizând, frumusețea. Mă opresc aici, voi continua înainte de-ajunge la Ottawa, punctul meu final. Totodată trebuie să va spun că asta este ultima coală de hârtie pe care o mai am. Revin mai târziu, după ce ajung la Sudbury.

Este ora 12:15 aici în Ontario, 10:15 în Edmonton, 19:15 în România, azi, luni, 14 octombrie 1985. Am plecat din Sudbury acum 15 minute, pe ultima porțiune a traseului meu. În acest oraș am schimbat ogarul. Cel cu care am ajuns până aici, a plecat la Toronto și am luat altul cu numărul 719, care merge la Montreal. Sudbury, un oraș la 120–130 de mii de locuitori, este așezat între dealuri mici, pietroase, asemănătoare cu zona Bartolomeu din Brașov, dar printre aceste pietre, stânci, este plin de mesteceni de înălțimea omului, unii chiar mai mari, care toți sunt galbeni acum. Acest peisaj de toamnă canadiană, îți dă senzația de ceva deosebit, o frumusețe amestecată cu duritatea rocilor. Sudbury e un oraș minier, un oraș cu fabrici de prelucrarea cuprului și nichelului. La intrarea în oraș este o monedă mare de cinci cenți canadieni, cu diametrul de vreo doi metri, care de fapt îți spune că aici se fac aceste monezi care sunt din nichel. Ploaia într-adevăr a stat; acum a ieșit soarele. După o pauză de o oră am luat acest ogar spre Montreal, via Ottawa.

La plecare, o mulțime de oameni, dar nimeni nu s-a îmbulzit; imediat a mai apărut un ogar cu pântecul gol, care după ce s-a umplut au mai rămas pasageri, printre care și eu. Dar nici acum nimeni nu s-a agitat; un al treilea ogar a apărut și ne-a înghițit pe toți cei rămași. Deci spre Montreal au plecat deodată trei ogari cenușii. De ce a fost atât lume? Păi am uitat să vă spun că azi, a doua zi de luni a lunii octombrie, în fiecare an, canadienii sărbătoresc Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day) când tot canadianul mănâncă curcan la cuptor. Americanii sărbătoresc această zi, în fiecare an, în a patra joi a lunii noiembrie. Ce este cu aceasta zi? La școala de limbă engleză ni s-a spus, că una dintre legende zice că într-un an când au venit mulți emigranți pe pământul Americii de Nord, a fost o iarnă deosebit de grea. Pe mulți din acești emigranți i-a prins iarna nepregătiți, fără mâncare și fără lemne. Au murit mulți și, de atunci, pe întregul continent nord american se sărbătorește Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day), ca un omagiu adus celor care au venit și au murit să facă „lumea nouă”.

Deci, pesemne că oamenii care a umplut pântecele celor trei ogari cenușii, au venit acasă să sărbătorească Thanksgiving în sânul familie. Foarte mulți dintre ei sunt tineri, probabil sunt studenți la Ottawa sau Montreal, și acum se întorc la școlile înalte.

Mă uit pe geam, relieful este aproape neted cu văi ușoare și aceeași policromie de toamnă care te bolânzește. Abia apuc să ajung la Ottawa, să fac un duș și să dorm. Mă așteaptă Petru, am vorbit cu el la telefon înainte de a pleca din Edmonton. Mama lui e în Edmonton de vreo trei săptămâni în vizită la niște prieteni; se va întoarce la Ottawa la sfârșitul lunii. Am cunoscut-o și eu în Edmonton; o femeie cumsecade, care după ce a schimbat o cultură stând câțiva ani în Italia, a mai schimbat una mutându-se în Canada. Am vorbit destul de mult cu ea, chiar și despre Gabi cu care spunea că se împăca foarte bine.

Și uite așa, mai sorbind cu ochii culorile toamnei, mai scriind câteva rânduri, ogarul meu aleargă printre aceste frumuseți, iar coala mea de hârtie e pe terminate. Sunt obosit, dar parcă nu simt. Când voi ajunge la Ottawa voi avea aproape 60 de ore de nesomn, dar sunt mulțumit că am văzut atâtea frumuseți, și mai ales pentru faptul că am reușit să fac aceste notițe pentru voi toți. Scrisul e oribil, dar e scuzabil având în vedere condițiile în care au fost redactate. E singurul lucru ce l-am putut face pentru voi, să vi le scriu, să descriu ce am văzut, ce am simțit. Le-am scris cum am putut, nu ca un Romulus Rusan sau ca o Ana Blandiana.

Hârtia mi s-a terminat. Deși mai am șase ore de mers, itinerariul meu pentru voi se încheie aici, în timp ce ogarul meu aleargă neobosit printr-o frumoasă pădure de toamnă canadiană. Țară de care mă simt atât de legat, deși o cunosc numai de câteva luni, mă simt legat și sunt mândru de frumusețile ei, fără a uita desigur de România, de voi. Voi pune aceste notițe în două plicuri și sper să ajungă la voi. Dat fiind natura mea prudentă, le voi trage la xerox să am și eu o copie, în caz că se pierde acest original sau, oricum, să le am și eu pentru că de călătorit sunt sigur că voi mai călători, dar să scriu, sunt aproape sigur că nu voi mai scrie. Vă pup pe toți de pe Trans-Canada, aproape de North Bay, la câteva ore de Ottawa, în această zi de 14 octombrie 1985.

Ioan