Capitolul V

 Toronto, Edmonton

Am ajuns deasupra orașului Toronto seara, joi 7 februarie 1985 în jurul orei 20:00. Înainte de a ateriza, avionul a dat vreo două, trei ture peste aceasta metropolă canadiană. Îmi aduc aminte că din avion se vedea o mare imensă de lumini. Totul părea ca o pădure nesfârșită în flăcări. Noi, veniți din bezna României, unde criza de energie stinsese aproape toate becurile de pe străzi, nouă ni se părea ceva ireal. Ne uitam pe geamul mic al avionului, hipnotizați de luminile ce licăreau cât vedeai cu ochii; vedeam ceva ce nu văzuserăm niciodată.

După ce-a aterizat avionul, ne-am îndreptat cu tot șuvoiul de călători spre intrarea în Canada. În Belgrad, când am primit plicurile de culoarea muștarului, oficialul ambasadei canadiene ne-a spus să înmânăm acele plicuri ofițerului de la biroul de imigrare când ajungem la Toronto. Ajunși la biroul de imigrare, așa am făcut. Ofițerul nostru a fost o femeie de culoare, slăbuță, înaltă și foarte amabilă. I-am dat plicurile; ofițerul ne-a luat documentul care era viza canadiană, și fără să zică nimic, a tăiat cu pixul destinația „Fort McMurray”, a scris Edmonton și a semnat. Apoi ne-a spus: „Veți merge la Edmonton.” Desigur, când am auzit Edmonton, ne-am bucurat. Edmonton era la vreo 400 de kilometri mai la sud, avea universitate, era capitala provinciei Alberta, cu o populație în jur de 400 de mii de locuitori la acea vreme. Ne gândeam că, probabil, oficialul ambasadei canadiene din Belgrad ne-a schimbat destinația finală după ce eu am întrebat dacă este universitate în „Fort McMurray”, pentru că vreau să studiez. Nu știam ce s-a întâmplat, dar eram bucuroși că vom merge la Edmonton.

Apoi, ofițerul de la biroul de imigrare ne-a repartizat unui taximetrist care aștepta afară. Ne-a spus că vom merge la un hotel și ne-a dat niște tichete pe care să le folosim la autoservirea hotelului. Ne-a spus că mâine dimineață la ora 5:00, să fim în lobby hotelului, că va veni taxiul să ne aducă la aeroport, pentru zborul de Edmonton.

I-am mulțumit, apoi am ieșit să luam taxiul. Afară erau în jur de –16 grade Celsius. Ni s-a părut tare frig. Am urcat repede în taxi și după vreo 10-15 minute am fost la hotel. Ceilalți doi refugiați veniți cu noi din Belgrad, cred că au avut zborurile lor imediat spre destinația lor finală. Hamilton și Windsor sunt foarte aproape de Toronto, nu ca Edmonton la cca 3.500 de km.

Ajunși la hotel, am prezentat hârtiile pe care le primiserăm de la ofițerul de la imigrare și am primit cheia de la cameră; recepționerul ne-a îndrumat, dacă vrem, să mergem la autoservirea hotelului să mâncam, pentru că se va închide curând. Ne-am dus la autoservire unde am dat tichetele primite de la biroul de imigrare. Ni s-a spus că putem servi orice din ce era expus. Noi am fi băut o bere, să sărbătorim evenimentul că am pășit pe pământ canadian, dar ni s-a spus că acele tichete includ numai mâncare și sucuri. După ce-am servit ceva, ne-am dus în cameră. N-am putut dormi deloc; eram într-o stare euforică care nu o puteam tempera. Ne-am uitat la televizor toată noaptea, așteptând cu nerăbdare să vina ora 5:00 dimineața, să coborâm în holul hotelului, să plecăm cu taxiul la aeroport.

Zborul intern la Edmonton – cu Air Canada – a durat puțin peste 4 ore. Față de Toronto, Edmonton fiind într-un fus orar vestic, cu 2 ore în urmă, am ajuns în Edmonton în jurul orei 10:00 dimineața, ora locală. În aeroport nu ne-a așteptat nimeni. Cum aeroportul era mult mai mic decât cel din Toronto, după ce toți călătorii au plecat în treburile lor, în tot aeroportul am rămas numai noi, Viorel cu mine și ceva personal auxiliar care mișuna dintr-o parte într-alta a aeroportului. Nu știam ce să facem. La un moment dat am observat că din loc în loc erau montate telefoane pe perete pe care scria „immigration”. Am ridicat receptorul și, fără să formez vreun număr, mi-a răspuns imediat un ofițer de la imigrație. Cu engleza mea săracă în cuvinte, i-am dat numele, i-am spus că numai cât am ajuns din Toronto și că nu știm ce să facem. Ofițerul ne-a spus să așteptăm unde suntem, că va veni curând cineva și se va ocupa de noi. După vreo oră de așteptare a venit la noi o doamnă foarte cumsecade, așa la vreo 40 de ani, micuță, slăbuță care vorbea românește. Din păcate nu-mi mai amintesc numele. Ne-a spus că este de la biroul de imigrare și că se va ocupa de noi.

Am plecat cu taxiul spre oraș, care era la vreo 30 de kilometri de aeroport. În acea dimineață de vineri, 8 februarie 1985, Edmonton, un oraș întins, fără dealuri sau munți, era cufundat într-un ger de vreo –25 de grade Celsius. Ne uitam pe geam și vedeam doar un șes acoperit de zăpadă, un pic de ceață, și din când în când ne petreceam cu câte o mașină. Când ne-am apropiat de oraș au început să apară case și clădirile de sticlă din centrul orașului. La acea oră, primele impresii ce le-am avut au fost de un oraș pustiu fără oameni. Fiind zi de lucru, aproape de ora prânzului, probabil oamenii erau la muncă. Apoi, fiind și așa de frig, nu ieșea nimeni pe afară. Pe stradă, chiar și în oraș, erau puține mașini, care scoteau abur din eșapamente, de parcă mergeau cu abur nu cu benzină. Deși nu ningea, străzile aveau ceva zăpadă bătătorită pe ele. Mai târziu la cursul de limbă, am aflat că la acea vreme orașul Edmonton nu folosea sarea pentru străzi, de aceea nu se vedea asfaltul străzilor.

Taxiul ne-a dus la un motel destul de mare. Era o clădire cu un etaj în formă de „U” cu o curte mare între brațele lui „U”. Înainte de a pleca, Doamna româncă ne-a dat niște tichete pe care să le folosim la restaurantul motelului să mâncăm. Ne-a spus că vom sta la acest motel câteva zile. Ne-a dat și o carte de vizită cu adresa și telefonul biroului de imigrare din centrul orașului, unde ne-a spus să mergem luni, să fim luați în evidență, după care, un consilier se va ocupa de noi cu toate detaliile. Am primit cheia de la recepție și ne-am dus în camera repartizată.

................................................

Cum școala de limbă se terminase, mi-am făcut legitimație la biblioteca publică din Edmonton care era la vreo 40–50 de minute de mers pe jos de la noi. Mergeam în fiecare zi de dimineața până seara la bibliotecă. De la școala de limbă știam că la biblioteca publică erau niște cărți groase cu informații despre toate companiile din Canada. În aceste cărți de business, informația era împachetată în diferite forme: pe sectorul economic din care companiile făceau parte, pe provincie, pe oraș. După vreo săptămână de căutat prin aceste cărți stufoase aveam o listă detaliată cu vreo 25–30 de companii din Ottawa care erau în domeniul calculatoarelor, „High Tech”. Mai trebuia acum să-mi fac CV-ul și să-l trimit.

În clădirea noastră era o doamnă cumsecade, canadiană cu rădăcini germane, care în apartament avea o mică afacere de scris la mașină; o chema Ann. Deși nu existau PC-uri pe vremea aceea, sistemul ei avea facilitați de scris și de tipărit. Avea clienți în special de la companiile mici din Edmonton. După ce mi-am făcut CV-ul scris de mână, am rugat-o pe Ann să verifice engleza mea să nu am greșeli. Ann s-a oferit să mi-l bată la mașină pe sistemul ei. Pentru CV-ul propriu-zis îmi trebuia numai o singură copie de două pagini pe care o puteam multiplica la xerox; dar scrisoarea atașată la CV, care era o pagină personalizată cu adresa și numele companiei, trebuia făcută pentru fiecare companie separat. Am întrebat-o pe Ann cât mă costă să-mi facă pe sistemul ei o copie de două pagini a CV-ului și 24 de pagini pentru scrisorile care intenționam să le trimit. Cum știa că nu mă îmbulzesc banii, Ann mi-a zi că totul costă să-i spăl mașină în trei weekenduri la rând. Am acceptat, i-am spălat mașina Mazda, care era aproape nouă, trei weekenduri la rând. Și din această întâmplare, am mai învățat ceva: că în capitalism, când cineva face ceva pentru tine, va trebui să plătești cumva, nimic nu vine gratis.

După ce Ann mi-a făcut CV-ul pe sistemul ei, am luat cele două pagini și mă pregăteam să merg la un xerox să-l multiplic pentru cele 24 de campanii din Ottawa unde intenționam să le expediez. Când să ies pe ușă, mă întâlnesc cu Less, administratorul clădirii. Îl întreb unde găsesc un xerox pe aproape că vreau să-mi multiplic CV-ul. Less îmi spune să merg jos cu el în apartamentul lui că are xerox acasă. Întru cu Less în apartament, soția lui nu era acasă. Less pornește xeroxul și după ce se face încălzirea mașinii începe să-mi facă fotocopiile CV-ului. Făcuse patru fotocopii când a intrat soția lui în apartament. Când vede xeroxul pornit, pe un ton de ceartă, soția îl întreabă ce face; Less îi explică că îmi face mie copie la CV-uri. Certându-l pe Less, soția oprește xeroxul, apoi își scoate calculatorul de buzunar și începe să facă calcule cât costă totul: hârtia și tonerul pentru fiecare pagină. Eu asistam jenat la toată scena și-mi părea rău de Less că-l certa soția din cauza mea. Less săracul, maghiar din Budapesta, încă mai purta în el atitudinea aceea din estul Europei de a ajuta pe cineva fără să faci calcule. Mi-am luat CV-ul și cele 4 copii făcute de Less și am plecat. Soția lui Less nu mi-a cerut nimic pentru copiile făcute de Less. Mă cunoștea bine, doar lucrasem cu ea multe weekenduri în hala aceea imensa de flea market la vândutul lănțișoarelor de „aur”.

Și din această experiență, am învățat încă ceva: că în lumea capitalistă totul se calculează la cent; probabil din cauza concurenței, trebuie să știi la nivel de cent cât te costă să produci ceva, pentru a vedea unde ai putea să simplifici, să îmbunătățești ceea ce produci, să-l faci mai ieftin, mai bun, ca să bați competiția. După ce am plecat la Ottawa, n-am ținut legătura cu Less; de atunci nu mai știu nimic de el. Dacă ar mai trăi acum, și Less și soția lui ar avea peste 100 de ani. Să le fie țărâna ușoară!

M-am dus și mi-am copiat CV-ul la un corner store pe stradă, nu departe de clădirea noastră. M-a costat 25 de cenți pagina, în total $10, deci mai bine de patru ore de muncă la Boston Pizza.

Mi-am trimis CV-ul la 24 de companii din Ottawa, după care i-am scris Elenei că am început să mă pregătesc să plec la Ottawa. Elena avea o colegă de serviciu, Gabi care terminase arhitectura și care avea un fost coleg de facultate în Ottawa. Cu ajutorul lui Gabi am intrat în legătura cu Petru, stabilit de câțiva ani în Canada, profesor la Algonquin College în Ottawa. Am avut noroc cu Petru. Deși nu-l văzusem niciodată, am vorbit la telefon, știa deja de mine de la Gabi; aveam acum pe cineva în Ottawa.

Din cele 24 de CV-uri trimise, am primit numai o scrisoare care îmi spunea că îmi acordă un interviu, dacă voi fi în Ottawa. Vreo 7–8 mi-au răspuns că mă vor ține în evidență pentru viitor, iar restul nu au răspuns. Am luat scrisoarea care spunea că este interesată să-mi acorde un interviu și m-am dus la consilierul nostru, Bob. Când a văzut scrisoarea, Bob a verificat dacă acel post era pus în banca centrală de joburi a Canadei. Din păcate acel post nu era băgat în banca de joburi. Dacă ar fi fost, guvernul îmi plătea avionul să merg la interviu. Bob mi-a zis că dacă vreau, pot să merg pe cheltuiala mea. Eu oricum eram pregătit să plec la Ottawa, chiar dacă nu mă chema nimeni la interviu.

La câteva zile după ultima mea întâlnirea cu Bob, am părăsit Edmonton, Alberta și am plecat cu autobuzul la Ottawa, Ontario.