Capitolul III

 De la Sibiu până pe malul sârbesc

  Acest capitol conține pagini din jurnalul meu scrise la hotelul Național în Belgrad, după ce eram deja sub protecția ONU. Așteptam nerăbdători să ne cheme ambasada Canadei la interviu, cu speranța că vom fi acceptați să ne stabilim în această țara.

Încerc acum, azi, 5 ianuarie 1985, când stau comod într-o cameră a hotelului Național din Novi Belgrad – iar afară ninge frumos ca într-o iarnă adevărată – încerc să aștern în acest caiet o parte, o mică parte din faptele, experiențele, stările sufletești și gândurile pe care le-am trăit și simțit în drumul nostru până aici. Încerc acum, pentru că sunt încă vii în mine, iar cu trecerea anilor vor rămâne doar sensul pe care îl voi da eu vieții mele și consecințele acestui drum. A fost greu, a fost ușor?! Nimic nu se poate cataloga în asemenea situații, când moartea își poate da mâna cu viața, când întunericul își poate da mâna cu lumina. Mulțumim Cerului că totul a fost bine și am ajuns până în acest moment când stăm cu un picior în Canada, iar cu celălalt aici în Yugoslavia.

Voi scrie în ordine cronologică până când îl voi aduce la zi, fără a avea pretenția ca acest caiet să fie considerat un caiet de memorii sau un jurnal de călătorie. Nu, este doar ceea ce a rămas mai viu, mai semnificativ, trecut prin filtrul simțirii mele. Nu trebuie considerat un caiet al unui sentimentalist, pentru că sunt conștient că voi păși într-o lume nouă, o lume pe care nu o cunosc, iar când voi ajunge în Canada voi încerca să mă adaptez, să mă integrez în noua mea țară. Poate nu voi mai avea timp nici să mă mai gândesc la ceea ce a fost, darămite să mai scriu.

Încet, încet, va trebui să devin un alt om, pentru a fi bun pentru lumea de acolo. Așa că, cine știe cum voi privi acest caiet peste câțiva ani. Oricum, acestea au fost și vor rămâne experiențe, fapte reale, fapte trăite, stări simțite… Azi, 5 ianuarie 1985.

Sibiu, sâmbăta 15 septembrie 1984, ora 23:30

Am ieșit din casă; plecam cu o stare interioară nedefinită, nici de tristețe, nici de teamă, nici de siguranța reușitei. Mi-am îmbrățișat familia – Silvana dormea – și am pornit spre gară. Mergând singur spre gară, mă gândeam că poate va fi ultima dată – pentru mulți, mulți ani – când o să mai văd Sibiul, dar nu m-a mișcat acest gând. Am ajuns la gară, ne-am întâlnit toți trei; Viorel și Dolf mă așteptau.

A venit trenul, și după o călătorie tip sardele, cu locuri duble, am ajuns la Ilia. Întâmplător, în compartimentul nostru era un tip dintr-o zonă de frontieră de uscat. Nu știu cum veni vorba în compartiment (nu vorbea cu noi) și tipul spune: „Acum sârbii dau înapoi tot ce prind!”; lucru care în parte era adevărat, dar ne-am dat seama cât de adevărat era numai după ce am ajuns în lagăr. Această informație a cam trecut oarecum pe lângă mine, dar nu știu de ce aveam un fel de certitudine că nu vom avea de a face cu sârbii – numai să putem ajunge la ei – lucru care s-a dovedit a fi total eronat, dar în final, rezultatul a fost totuși bun.

Ajunși la Ilia, ne-am urcat în trenul pentru Lugoj care era deja format și aștepta în gară. Am încercat să dormim puțin, eu n-am reușit. Din acest tren mizerabil, cufundat în întuneric, Viorel a luat niște păduchi pe care i-a purtat până la Dunăre; probabil păduchii s-au înecat în Dunăre.

Am ajuns la Lugoj, am mâncat ceva în gară, mai precis salam, era perisabil și trebuia terminat primul. Așteptând rapidul ce venea de la Timișoara, am zărit în gara trei tipi din Orașul Victoria (doi tipi și o tipă). Pe unul dintre ei îl cunoșteam destul de bine. Ne-am făcut că nu-i vedem. A venit trenul, întâmplarea face să avem locuri în același compartiment cu cei din Victoria. Am întrat puțin cu ei în vorbă, mergeau la Băile Herculane în stațiune. Noi am spus că din Herculane, vrem să urcăm pe Valea Cernei în sus, în Munții Godeanu, Țarcu, Muntele Mic și să ieșim la Caransebeș, traseu pe care eu îl făcusem în studenție, dar în sens invers. Totul a părut verosimil; apoi ne-am prefăcut că suntem obosiți și ne-am pus să dormim.

Ne apropiam de Caransebeș, afară erau nori negri, plouase mult, o ploaie torențială. Am ieșit pe coridorul vagonului, căutam să văd direcția în care va trebui să mergem, să văd cât de luminat era cerul acolo.

Ajungem în Caransebeș. Cu două, trei compartimente lângă noi urcă o trupă de elevi de la școala de miliție împreună cu un plutonier; aveau arme cu ei. Dolf era cel mai neliniștit. Milițienii intră în compartimente și își văd de ale lor; începând să mănânce. Eram liniștit, dar abia aici în Yugoslavia am aflat că acestea erau razii aproape zilnice și că în stațiunea Herculane, pe un panou în fața miliției, erau fotografii cu indivizi ca noi – care au fost prinși – și era scris: „Au încercat să treacă frontiera, au fost găsiți în Herculane cu lucruri care dezvăluia această intenție.” Abia în Yugoslavia ne-am dat seama că atunci a fost prima dată când puteam să fim prinși. Un simplu control și găseau la noi busolă, hartă, binoclu. Dumnezeu a fost cu noi. „Cineva acolo sus ne iubește.”

Băile Herculane, duminică 16 septembrie 1984, ora 10:00

Am coborât în Băile Herculane. Era duminică dimineața în jurul orei 10:00. Ne-am luat rămas bun de la cei din Victoria care au urcat în autobuz și au plecat în stațiune. Ne-am pus pe o bancă în gară și am început să mâncăm. Am cumpărat 2 kg de struguri pe care am reușit să-i terminăm. Am zărit în gară un mic punct de poștă, PTTR. Mă bătea gândul să-i dau un telefon soției. Era ultima dată când noi mai puteam comunica, căci peste cca o jumate de oră intram în sălbăticie; dar am renunțat. Ce rost mai avea?! Studiam muntele în direcția în care trebuia să o luăm. Era o mică potecă chiar în fața gării; ne gândeam ce să facem? Să abordăm poteca? Erau oameni în gară, putea să pară deplasat. Regretam că nu am ajuns noaptea în Herculane. În fine, hotărâm să nu abordăm problema din gară, ci să mai mergem puțin pe drum, mai în jos. Adunăm totul de pe bancă, zicem un „Doamne-ajută!” și plecam pe șosea în jos spre Orșova.

La nici o sută de metri, spre stânga, era un popas, cu un mic restaurant. Viorel și Dolf propun să mai luăm o sticlă de votcă de banii ce-i mai aveam, dar restaurantul era închis, deschidea numai la ora 11:00. Am hotărât să nu mai stăm. Mai târziu aveam să regretăm că nu am reușit să luăm sticla de votcă.

Am mers pe șosea cam un kilometru din gară, apoi am luat-o la dreapta. Era pădure puțină și case răzlețe. Șoseaua era aproape necirculată, a fost foarte bine că am ales duminica. Deși era aproape ora 11:00 dimineața, aveam impresia că era spre seară, eram obosiți de pe tren.

Ne depărtăm cam 200-300 de metri de șosea și dăm de grădini. Apare o femeie care părea că se duce probabil să ia apă; o fi de la casele din apropiere. Ne lăsăm jos după niște tufe, nu suntem văzuți. După câteva minute pornim; mai aveam puțin până să apucăm în pădure. Reușim să intrăm în pădure fără să fim văzuți; puteam fi văzuți de pe șosea, dar era goală.

Am apucat în pădure; urcușul era dur. De aici aveam vederea spre gara din Herculane, fără să se vadă gara. Atunci ne-am dat seama că am economisit două creste de munte alegând traseul pe care eram, față de cel din gară la care ne gândeam să-l luăm prima dată.

Urcăm vertiginos; era un soare puternic pe cerul senin, dar eram feriți de el de pădure. Facem pauze destul de dese. Urcând, mă gândeam acasă, la familie; mă apucase un dor că n-am rezistat și le-am zis ortacilor de oful meu. Dolf mă aprobă și zice că și el e în aceeași stare sufletească – dar ne încurajăm reciproc – „ăsta-i drumul spre vest”.

Urcăm, urcăm; din când în când ne oprim să studiem harta și să corectăm direcția cu busola. După câteva ore bune ajungem la un drum forestier. Părea foarte circulat, noroc că e duminică și nu-i nimeni pe el. Mergem paralel cu drumul, era direcția noastră. La un moment dat ne oprim, facem un popas să mâncăm, apoi un „Doamne-ajută!” și plecăm mai departe. Apare o mică trupă de porci mistreți; ne ignorăm unii pe alții și fiecare trupă – noi, fugarii și ei, mistreții – își vede de drumul ei. Topografia locului ne obligă să trecem pe celălalt versant. Să facem asta, va trebui să traversăm drumul care era mult mai sus față de noi.

Hotărâm să mergem pe firul apei, apoi să trecem pe sub podul care se vedea. Totul era dificil, reușim să trecem pe sub pod dar mai departe nu se putea merge, era jnepeniș iar apoi numai stâncă foarte abruptă.

În timp ce ne chinuiam cu ce era în jurul nostru, pe drum trec câțiva tăietori de lemne care îl văd pe Dolf. Nu știu dacă au zis ceva căci apa care curgea făcea un zgomot mare. Tăietorii își văd de drumul lor în direcția în care trebuia să mergem noi, direcția noastră. Noi stăm ascunși și hotărâm ce să facem. Momente de tensiune și cumpănă. Hotărâm să ieșim în drum (singura soluție de altfel) și dacă ne mai întâlnim cu ei să le zicem că mergem spre Eftimie Murgu (acolo ducea drumul după hartă). Ieșim în drum și mergem; după cca 1,5 kilometri, zărim tăietorii de lemne care făceau popas la apă. Ne-au văzut, ce era să facem? Mergem la ei, bem apă, și întrebăm cam cât mai este până la Eftimie Murgu. Ei zic: „20–25 de kilometri.” Era spre seară, tăietorii de lemne ne invită să mergem să dormim la colonia lor care era la 4–5 km mai sus. Le-am mulțumit și le-am spus că avem cort și vom pune curând cortul după ce găsim un loc bun, după care tăietorii pleacă spre colonia lor. Noi am rămas să vedem ce facem, eram speriați pentru că în dreapta drumului era stâncă, un versant abrupt bun de alpinism probabil, iar în stânga un hău unde curgea o vale. Busola ne indica direcția noastră între drum și hău. Plecăm totuși pe drum în speranța că în curând se va schimba topografia locului.

Apare un tractor, reușim să coborâm puțin în hău și să ne ținem de copaci pentru a nu fi văzuți. Viorel avea o poziție mai dificilă și crede că a fost văzut, asta era grav, deoarece păream suspecți prin faptul că ne ascundem. Ne trec prin minte o mie și una de ipoteze: dacă anunță, dacă vine cine nu trebuie și ne prinde chiar în prima zi de drum, dacă, dacă…

Ieșim din hău, continuăm să mergem pe drumul forestier. În dreapta și stânga drumului terenul rămâne la fel, ziua începe să fugă grăbită din fața nopții care alerga spre noi. Hotărâm să luăm direcția hăului, lucru pe care ne grăbim să-l facem. Trecem râul, luăm apă, ne așteaptă un urcuș dur, un pieptiș; urcăm, urcăm, dar parcă nu se mai sfârșește. Noaptea începe să devină stăpână. Dolf spune că l-au ros bocancii… Urcușul e foarte dur, uneori urcăm în patru labe, noaptea agresivă începe să ne copleșească cu întunericul ei nemilos. Hotărâm să căutăm un loc de dormit, dar unde? Povârnișul nu se mai sfârșea. Se întunecă. Pe cer, nori negri încep să se îmbrățișeze; se pregătește de ploaie și în jur nostru e o sălbăticie cumplită.

În sfârșit, găsim un mic loc unde credem că s-ar putea dormi. Hotărâm să ne așezăm acolo, lucru pe care l-am și făcut rapid. Eram obosiți frânți, având în vedere că noaptea trecută a fost o noapte albă pe tren. Despachetăm, așezăm sacii din plastic gros, sacii de dormit și tot ce-i necesar pentru prima noapte de dormit în sălbăticie, în Munții Almăjului. Singurul lucru pe care îl doream era să nu plouă; când picăturile de ploaie cădeau pe sacii de plastic făceau un zgomot care îmi fugărea somnul.

Mâncăm rapid și, cum terminăm, primele picături de ploaie ne anunță că începutul drumului nostru „spre vest” va fi dur și că nu-i de glumă. Reușim să strângem lucrurile și să intrăm în sacii de plastic în care erau sacii de dormit. Și a curs, și a curs toată noaptea, de parcă ar fi fost rupere de nori; ploaie și vânt. Am dormit foarte puțin, așa iepurește; ne era frică să nu se rupă copacul de care se sprijineau „paturile” noastre, să nu alunecăm pe pantă. Copacul era crescut în pantă și pe deasupra era și uscat; părea putred, dar încă în picioare. Viorel zicea că dacă-l doboară vântul, alunecăm cu copac cu tot în hăul care era sub noi. Am avut noroc, sau, „cineva acolo sus ne iubește”. Ploaia s-a oprit în jur de ora 4:00 dimineața. Deși nu eram odihniți, ne-am sculat cu bine, gata pregătiți sufletește și mintal pentru a doua zi de drum.

................................................

Încet, încet, întunericul a pus stăpânire pe tot ce era în jurul nostru. La pichet se vedea o luminiță, probabil un bec ce dădea o lumină slabă, ștearsă de ceață. Pe malul sârbesc se vedeau lumini fără viață prin ceața Dunării. Trecuseră câteva ore de când stăteam în tufele de pe muchia dealului. În tot acest timp n-am văzut nici un soldat patrulă să treacă pe drumul paralel cu Dunărea ce venea de la Orșova și mergea la Moldova Nouă. N-am văzut absolut pe nimeni, exceptând soldatul cu vacile. Probabil că nu se făcea pază pe o anumită porțiune în jurul pichetului. Bănuiesc că logica era că „nu se va găsi niciun tâmpit să treacă Dunărea chiar pe lângă pichet”. În primul rând, era foarte greu să ajungi în acea zonă venind peste munți, cum am făcut noi. Apoi, era o nebunie să intri în gura lupului ca apoi să încerci să scapi printre dinții lui.

Era o liniște perfectă. Doar ploaie măruntă și rece de toamnă învelea acea liniște cu sunetul picăturilor lovindu-se de frunzele copacilor. După orele de stat ascunși în tufe, eram deja uzi bine. Tremuram bine de frig. Am hotărât să luăm ultima dușcă de pălincă, rachiu de la Ucea de Sus, să ne mai încălzim. Să fi fost cu totul în jur de 100 de ml, nu mai mult, cantitate ce am păstrat-o să luăm câte o înghițitură când vom ajungem la Dunăre, pentru ultimele clipe ce le vom petrece pe malul românesc.

Am zis: „Asta este noaptea noastră; suntem norocoși, cineva acolo sus ne iubește; ne-a trimis ploaia, ne-a trimis ceața, am ieșit la Dunăre într-o zonă fără patrulă; gata, asta-i noaptea noastră.” Dar, pe măsură ce spuneam în șoaptă aceste gânduri, frica creștea. Repetam exact ce trebuia să facem, după ce ieșim din tufe până când ajungem la buza Dunării.

Cum nu era nicio mișcare, nici la pichet, nici pe cărarea pârâului, și nici pe drumul din fața noastră paralel cu Dunărea, în jurul orei 21:30–22:00 am hotărât să ieșim din tufe. Din punctul unde eram, la câțiva pași am coborât un povârniș de vreo 10–15 metri și am ajuns pe drumul neasfaltat ce venea de la Orșova. Din drum am coborât un alt povârniș cu mult pietriș și piatră, de 20–30 de metri, mult mai abrupt decât primul povârniș. Ne-am lăsat jos, coborând prin alunecare pe fund și pe rucsacurile ce le avem în spate. Pietrele veneau după noi la vale făcând un zgomot periculos.

Am ajuns la buza Dunării. Chiar lângă apă, malul era pietros și puțin înclinat. Lumina becului de la pichet nu se mai vedea. În schimb se vedeau câteva lumini în sus de noi pe malul românesc, la vreo 100+ de metri. Luminile se vedeau jos, lângă Dunăre, ca și când ar fi capătul unui viaduct. Tot de acolo se auzeau lătrând 3–4 câini. Precis că ne-au simțit, lătrau tot mai agitați, dar efectul Doppler nu era prezent, lătratul nu venea spre noi. Bănuiesc că erau legați, poate închiși într-o curte sau nu veneau spre noi că erau fricoși, speriați de noaptea și de Dunărea neagră.

Noi eram mai agitați decât acei câini care nu mai tăceau. Frica că vom fi prinși era mai mare decât frica de apa neagră a Dunării. Probabil că și frica o simți precum durerea. Se zice că dacă în același timp ai mai multe dureri, o vei simți numai pe cea mai puternică.

Ne-am dezbrăcat la slip, am băgat toate hainele în pungi de plastic și le-am băgat în rucsacuri. Am luat fiecare tubul lui de revulsin și ne-am uns trupurile ude. Apoi am executat procedura ce am testat-o la lacul de la Ocna Sibiului. Cu gura, ne-am umflat fiecare camera de Dacia; am legat rucsacurile de camere; fiecare și-a legat camera de el cu sfoară; apoi ne-am legat între noi, unul de altul cu sfoară.

Bocancii de munte și cuțitele de vânătoare au rămas pe malul românesc. Erau lucruri prea grele să le tragem după noi în Dunăre. Probabil, a doua zi soldații au găsit trei perechi de bocanci de munte și trei cuțite mari de vânătoare, faine, făcute din inox în Combinatul Chimic de la Orașul Victoria, toate așezate frumos pe mal. Erau bocancii ce ne-au purtat cu bine peste dealurile împădurite și peste văile din Munții Almăjului. Bocancii mei de munte, bocanci rusești, îi cumpărasem după facultate, când am ajuns în Sibiu. Erau cu pielea întoarsă pe care am îmbibat-o bine cu parafină topită să nu intre apa în ei. Mai târziu în Yugoslavia, am avut nevoie de acei bocanci, dar ei n-au putut să treacă Dunărea cu mine; au rămas în România lui Ceaușescu.

Am intrat toți trei în Dunăre. Trecuseră mai bine de 10 minute de când am ajuns la buza Dăunării până am intrat în apă. În tot acest timp, acei câini ce se auzeau lătrând mai sus pe Dunăre; ne-au lătrat încontinuu. Înotând, ne-am depărtat de mal. Ploaia rece și ceața nu slăbiseră niciuna. Pe malul sârbesc se vedeau lumini șterse de ceață. Noaptea și Dunărea se luau parcă la întrecere, să vadă care-i mai neagră. Înotam cât mai aproape unul de altul, încercam să ținem grupul compact. Din când în când vorbeam scurt între noi să vedem cum se simte fiecare.

Cred că eram undeva pe la jumătatea Dunării când luminile de pe malul sârbesc s-au stins toate. N-am știut că și sârbii făceau economie de energie electrică. A mai rămas o singură lumină undeva în jos pe Dunăre la cca 2–3 kilometri de noi. Era un far de noapte pentru navigația pe Dunăre, care pâlpâia intermitent; se stingea și se aprindea. Luminile de pe malul iugoslav, care până acum le-am folosit ca repere în noaptea neagră, nu mai erau. Farul de navigație era singurul nostru reper pe care trebuia să-l ținem tot în stânga noastră, așa cum îl văzuserăm de când am intrat în Dunăre.

La un moment dat, când aveam mai mult de o oră de înotat, am auzit în stânga și în spatele nostru semnale sonore repetate de șlep. Am întors capul în spate; la câteva sute de metri de noi, se vedeau ceva lumini șterse prin ceața Dunării. Probabil era vreun șlep mergând în sus pe Dunăre. Nu știu dacă ne-a văzut sau poate din cauza ceții își anunță prezența, dar noi ne-am continuat înotul spre malul sârbesc. Ne-am dat seama cât de norocoși am fost, că nu ne-a prins șlepul în mijlocul Dunării. Cum eram legați unul de altul cu sfoară, întâlnirea cu șlepul putea avea consecințe dezastroase pentru noi toți. Am mulțumit Cerului că am scăpat până în acel punct cu bine, și de grăniceri, și de câini, și de întâlnirea cu șlepul. După cca două ore de înot, am ajuns cu bine la malul sârbesc. Nu ne venea să credem că am reușit!!!