Capitolul III

 De la Sibiu până pe malul sârbesc

Acest capitol conține pagini din jurnalul meu scrise la hotelul Național în Belgrad, după ce eram deja sub protecția ONU. Așteptam nerăbdători să ne cheme ambasada Canadei la interviu, cu speranța că vom fi acceptați să ne stabilim în această țara.

*

Încerc acum, azi, 5 ianuarie 1985, când stau comod într-o cameră a hotelului Național din Novi Belgrad – iar afară ninge frumos ca într-o iarnă adevărată – încerc să aștern în acest caiet o parte, o mică parte din faptele, experiențele, stările sufletești și gândurile pe care le-am trăit și simțit în drumul nostru până aici. Încerc acum, pentru că sunt încă vii în mine, iar cu trecerea anilor vor rămâne doar sensul pe care îl voi da eu vieții mele și consecințele acestui drum. A fost greu, a fost ușor?! Nimic nu se poate cataloga în asemenea situații, când moartea își poate da mâna cu viața, când întunericul își poate da mâna cu lumina. Mulțumim Cerului că totul a fost bine și am ajuns până în acest moment când stăm cu un picior în Canada, iar cu celălalt aici în Yugoslavia.

Voi scrie în ordine cronologică până când îl voi aduce la zi, fără a avea pretenția ca acest caiet să fie considerat un caiet de memorii sau un jurnal de călătorie. Nu, este doar ceea ce a rămas mai viu, mai semnificativ, trecut prin filtrul simțirii mele. Nu trebuie considerat un caiet al unui sentimentalist, pentru că sunt conștient că voi păși într-o lume nouă, o lume pe care nu o cunosc, iar când voi ajunge în Canada voi încerca să mă adaptez, să mă integrez în noua mea țară. Poate nu voi mai avea timp nici să mă mai gândesc la ceea ce a fost, darămite să mai scriu.

Încet, încet, va trebui să devin un alt om, pentru a fi bun pentru lumea de acolo. Așa că, cine știe cum voi privi acest caiet peste câțiva ani. Oricum, acestea au fost și vor rămâne experiențe, fapte reale, fapte trăite, stări simțite… Azi, 5 ianuarie 1985.

Sibiu, sâmbătă 15 septembrie 1984, ora 23:30

Am ieșit din casă; plecam cu o stare interioară nedefinită, nici de tristețe, nici de teamă, nici de siguranța reușitei. Mi-am îmbrățișat familia – Silvana dormea – și am pornit spre gară. Mergând singur spre gară, mă gândeam că poate va fi ultima dată – pentru mulți, mulți ani – când o să mai văd Sibiul, dar nu m-a mișcat acest gând. Am ajuns la gară, ne-am întâlnit toți trei; Viorel și Dolf mă așteptau.

................................................

La un moment dat, când aveam mai mult de o oră de înotat, am auzit în stânga și în spatele nostru semnale sonore repetate de șlep. Am întors capul în spate; la câteva sute de metri de noi, se vedeau ceva lumini șterse prin ceața Dunării. Probabil era vreun șlep mergând în sus pe Dunăre. Nu știu dacă ne-a văzut sau poate din cauza ceții își anunță prezența, dar noi ne-am continuat înotul spre malul sârbesc. Ne-am dat seama cât de norocoși am fost, că nu ne-a prins șlepul în mijlocul Dunării. Cum eram legați unul de altul cu sfoară, întâlnirea cu șlepul putea avea consecințe dezastroase pentru noi toți. Am mulțumit Cerului că am scăpat până în acel punct cu bine, și de grăniceri, și de câini, și de întâlnirea cu șlepul. După cca două ore de înot, am ajuns cu bine la malul sârbesc. Nu ne venea să credem că am reușit!!!