Capitolul II

 Pregătirea pentru evadare

Cu decizia de-a părăsi România luată, acum începea zbaterea și munca grea; cum să fac să evadez? Îmi trebuia un ortac hotărât ca și mine să fugă, în care să am încredere, pe care mă puteam baza. Eram convins că erau mulți, mulți români care ar fi dorit să evadeze. Problema mea era că nu-i știam pe acești oameni, nu știam care sunt și cum să intru în contact cu ei. Erau riscuri mari; orice persoana cu care stăteai de vorbă putea să fie un turnător al Securității. Deci, într-un cuvânt, trebuia să ai mare grijă cu cine vorbeai și ce vorbeai.

Știam că Ion, amicul meu inginer electronist din Sibiu, voia să plece, avea actele depuse de plecare în SUA prin căsătorie. Cu Otto aveam de multe ori discuții generale despre situația grea a României. Din aceste discuții, îmi dădeam seama că și el se gândea la Germania de Vest, ca orice persoană de origine germană din Sibiu. Dar nu simțeam că ar fi hotărât pentru un risc mare, un risc între viață și moarte. Mă gândeam că el, având rădăcini săsești, spera că odată va putea emigra legal în Germania de Vest. Otto îmi mai spusese că în vacanțele studențești lucrase pe litoral ca ghid, traducător pentru turiștii vest germani. Mă gândeam că poate avea vreo legătură, vreo speranță de la acei turiști să-l ajute să emigreze în Germania de Vest. Deci pe Otto, bunul meu amic, coleg de liceu seral și de serviciu, nu-l puteam aborda cu evadarea mea riscantă.

N-a trecut mult și în primăvara lui 1983, când îl sun pe Otto la serviciu, îmi răspunde un coleg de-a lui și zice: „Dacă doriți să vorbiți cu Otto, trebuie să-l sunați în Germania.” Nedumerit cum eram, nu știam ce să cred, i-am zis: „Cred că glumiți”; la care omul foarte serios îmi spune clar: „Nu, nu, Otto este în Germania.” Am rămas blocat; mă întâlnisem cu el cu vreo săptămână în urmă și totul părea normal. Am închis telefonul și am plecat direct la gazda unde locuia Otto. El stătea la o bătrânică în gazdă. Când ajung la gazdă, bătrânica era acasă. Tatăl lui Otto, pe care nu-l cunoșteam, tocmai venise de peste sate să-i adune lucrurile rămase. Îi spun că sunt un bun prieten a lui Otto și că gazda, bătrânica, mă cunoștea, că mai trecusem de multe ori pe acolo.

Tata lui Otto, un bătrânel slăbuț, nu prea înalt de statură, îmi spune că Otto l-a sunat din Germania de Vest; ajunsese cu bine. Nu știa cum a ajuns, doar că i-a găsit barba în coșul de gunoi din baie. Desigur, m-am bucurat de reușita lui, și-mi aduceam aminte de diferitele discuții ce le aveam cu Otto când ne întâlneam. Mă gândeam, de fapt bănuiam, că probabil Otto a „șters-o” cu vreun tir, de-a ajuns așa de repede în Germania.

Văzând că bunul meu amic, fost coleg de seral, a reușit să ajungă în Vest, am început să mă gândesc serios la Viorel, frate-meu, care după armată s-a angajat în Sibiu, la întreprinderea Independența. Treceam pe la el pe la căminul de nefamiliști sau pe la serviciu, de câte ori se ivea ocazia. Cu legitimația mea de IIRUC puteam intra fără probleme în toate întreprinderile din județul Sibiu. Când ne întâlneam, din discuțiile scurte ce le aveam, mi-am dat seama că și el parcă voia să-mi dea de înțeles că se gândea să „o șteargă”. Nu-mi spunea niciodată clar și nici eu nu aveam curajul să mă deschid așa ca o ușă, să-mi arăt gândurile dintr-odată. Știam că și el, ca și mine, cu ani în urmă nu fusese de acord cu ideea lui tata de a emigra în America. Dar mă gândeam că probabil acum, când vremurile s-au schimbat din rău în mai rău, ajunsese și el la concluzia mea, că nu mai avea viitor în România.

................................................

Cu două seri înainte de plecare, ascultam Europa Liberă cu Elena. Era un reportaj făcut de pe garanția iugoslavă. Într-un cimitir, un reporter lua interviuri la oamenii din Golubinje, un sat de lângă Dunăre, nu departe de zona noastră, „ciocul de rață”. Reporterul întreba, cine erau cei ce se odihneau în mormintele cu cruci fără nume. Oamenii spuneau că nu știu, au fost trupuri găsite pe malul Dunării, aduse de apă. Cel mai probabil că acele ființe erau cetățeni români. Au fost îngropați creștinește cu o cruce, o cruce fără nume pe pământ sârbesc.

Ascultam cu Elena reportajul, eram înmărmuriți. Totul era pregătit pentru evadare, peste două seri plecam spre Dunăre. N-am scos niciunul nici un cuvânt. Când ridicam capul și încercam să ne uitam unul la celălalt, privirile se ciocneau și alunecau pierdute spre podea. Eram conștient că era posibil să am aceeași soartă ca acele suflete înghițite de Dunăre, dar mă încurajam că am făcut tot ce s-a putut să ne pregătim bine evadarea și aveam crezul, speranța că „Cineva acolo Sus ne iubește”.