Capitolul I

 Cine sunt, de ce am plecat, de ce am fugit

Eu consider că emigrarea este o chestiune personală, o decizie pe care numai tu ca individ sau ca familie poți și trebuie să o iei și nimeni altcineva. Este viața ta, a familiei tale și nimeni nu are dreptul să decidă, în afară de tine, familia ta și Cel de Sus, cum zice românul.

Întrebarea „De ce-ai plecat, de ce-ai fugit?” mi s-a pus de multe ori în viață. Este o întrebare la care nu e ușor să dai un răspuns. Cât de greu sau de ușor este să răspunzi la această întrebare depinde foarte mult de cine este cel care întreabă. Dacă cel care întreabă este cineva care nu știe multe despre România, cineva care nu a trăit în România, e imposibil să dai un răspuns scurt. Îți trebuie mult timp să explici contextul vieții de zi cu zi din România, impactul personal pe care l-a avut acest context asupra ta, cum l-ai simțit tu ca individ. Dacă cel care întreabă este cineva care a trăit în România, e ceva mai ușor să dai un răspuns. În această situație, depinde numai dacă cel care întreabă a trăit sau nu în România în aceeași perioadă ca tine. Dacă a trăit acolo în aceeași perioadă, atunci răspunsul la întrebare este ușor să-l dai pentru că el știe deja contextul general, rămâne doar să explici situația ta personală care te-a făcut să iei această decizie.

De când mă știu, am considerat – și încă mai consider – că pentru fiecare om e mai bine să trăiască în țara unde s-a născut, unde a învățat limba de la mamă, unde a copilărit, unde s-a format ca om, unde își are rădăcinile din moși, strămoși. Dar, de-a lungul istoriei, oamenii s-au mișcat, s-au mutat, au explorat, au cotropit alte ținuturi, deci într-un fel sau altul, au emigrat. Unii de voie, alții de nevoie, alții forțați de războaie sau de catastrofe naturale, alții mai hrăpăreți, pur și simplu sau dus să fure pământul altora. Asta a fost și asta este natura ființei umane.

Din studenție

Eram student în anul patru la facultate în Timișoara. Venisem acasă la Ucea în vacanța de Crăciun. Ca de obicei, prima seară când veneam acasă în vacanța de iarnă, mama punea masa cu jumări, cârnați și alte bunătăți de-ale porcului, iar tata scotea vinul făcut de el din via noastră și stăteam la povești toată familia până după miezul nopții. Eu le povesteam de viața de student, ce lucruri noi am mai învățat, ce materii și subiecte mi se păreau grele sau foarte grele. Frații mei, toți mai mici decât mine, îmi povesteau de școală, îmi arătau caietele cu problemele de matematică făcute din culegeri. Ai mei, îmi povesteau de-ale gospodăriei: când au tăiat porcul, cât de mare a fost, cât lapte mai dă vaca, cum stăteau cu fânul, cu lemnele pentru iarnă. Era o atmosferă de familie faină care mă făcea ca întotdeauna să aștept cu mare plăcere vacanța de Crăciun.

În seara aceea, la un moment dat tata ia o expresie mai gravă și mă întreabă dacă sunt de acord să emigrăm în America. Înțelesesem din discuție că deja ceilalți din familie știau ceva despre această idee de emigrare. Ai mei, părinții, erau pocăiți; trecuseră la credința penticostală de când eu aveam vreo 10 ani. Ce se întâmplase? După vizita lui Ceaușescu în Statele Unite din Aprilie 1978 – dacă îmi amintesc bine, Ceaușescu a fost primit (văzut) bine de președintele Jimmy Carter care era de religie baptistă – Ceaușescu a început să-i lase pe românii de religie penticostală și baptistă să emigreze în America. Tata avea deja frați de credință care emigraseră sau erau cu actele depuse și așteptau să plece. Viorel, fratele după mine, cu care urma să trec mai târziu Dunărea, deja se pronunțase că el nu este de acord să emigrăm. Nici eu nu am fost de acord. Argumentul meu, care probabil l-a convins pe tata să renunțe la ideea emigrării în America, a fost simplu – „unde vrei să mergi dumneata în America cu cinci copii după tine la vârsta asta de aproape 50 de ani? Nu știi limba, noi n-am terminat școala” etc. Argumentul și speranța lui tata erau că, la început, odată ajunși în America, ne vor ajuta frații de credință. În final, tata a renunțat. După câțiva ani, când i-am spus că eu și Viorel am hotărât să fugim, tata ne-a amintit de acea seară de decembrie din 1978 când noi n-am fost de acord să emigrăm legal în America. Tata s-a stins în ziua de Crăciun în 1993 după ce ne-a vizitat pe noi toți, cei cinci copii, în vara anului 1993, în Ottawa, Canada. Să-i fie țărâna ușoară!

Ca să dau răspuns la întrebarea „De ce-am plecat, de ce-am fugit?”, va trebui să vorbesc mai întâi despre mine ca om, despre copilăria mea, despre situația mea personală care m-a făcut să aleg drumul emigrării. N-am să prezint contextul general al vieții din România anilor 1980, pentru că românii care l-au trăit, îl știu destul de bine. Cei mai tineri, care nu l-au trăit, pot găsi pe internet destulă informație despre acest subiect sau pot afla detalii de la părinții și bunicii lor.

Părinții mei își trag rădăcinile din Munții Apuseni, mai exact de pe Valea Arieșului Mic, din Vidra. De la Câmpeni în sus, spre Avram Iancu. Casa bunicului din partea lui tata, Alisandru Ghiucii, cum avea porecla, este la 200 de metri de Dealu cu Melci, la mai puțin de un kilometru de cascada Pișoaia și la vreo doi kilometri de Muzeul lui Avram Iancu. Țara Moților, Valea Arieșului Mic, este o zonă faină, pitorească, unde în copilărie am petrecut câteva săptămâni din vacanța de vară. De la casa lui bunicu, de pe „tărnaț”, se vede „Struțul”, un colț de stâncă, iar sub el „Munducu”. Mama era de pe Dos, un deal din Vidra unde am fost o singură dată cu tata și cu Viorel.

Cea mai bătrână amintire care o am din Vidra este când aveam în jur de 10 ani. Tata nu mai fusese de mulți ani „acasă” și într-o primăvară s-a hotărât să ne ia pe mine și pe Viorel să ne ducă la Vidra. A fost drum lung, cu așteptări prin multe gări, că am ajuns abia a doua zi în jurul prânzului. Am plecat cu trenul din Ucea prin Sibiu, apoi după multe schimbări am luat mocănița (din Turda sau Câmpia Turzii, nu-mi amintesc exact) până la Câmpeni. Când am ajuns în Vidra, la bunicu acasă era sora lui tata, mătușa Lina, care tocmai venise cu vacile de pe Deluț. Am și acum imaginea acelor momente pline de emoții, când tata și sora lui s-au văzut după atâția ani, cum plângeau amândoi îmbrățișându-se.

Căsuța lui bunicu este așezată „în luncă”. Prin spatele grădinii trece Arieșul Mic, iar prin fața casei trece drumul care vine de la Câmpeni și merge la Avram Iancu. Îmi aduc aminte că atunci, când am fost prima dată în Vidra, veneau crișenii cu „moacre”, cred că era luna mai. Destul de des trecea pe drum câte un crișean călare pe cal și striga: „Moacre, hai la moacre!” Moacrele erau niște cireșe mari, aproape negre la culoare. Nu mâncasem niciodată moacre. Tata ne dădea dimineața câte un leu, iar noi, Viorel și cu mine, așteptam cu nerăbdarea de copii să vină crișeanul călare pe cal cu „dăsaga” cu moacre.

Tot atunci, tata ne-a dus pe câteva dealuri ale copilăriei lui. Mi-aduc aminte când ne povestea cum comunica Avram Iancu cu moții cu ajutorul „tulnicului”. Legenda era, că Iancu se urca pe dealuri, în munți, de exemplu la Munducu și când sufla în tulnic, sunetul puternic produs de acest instrument se propaga departe prin munții și văile Apusenilor, ajungând la urechile moților.

Deși am mai fost în Vidra de multe ori după aceea, atunci a fost prima și ultima dată când am urcat cu tata și Viorel la Munducu și pe Dos, dealul de unde venea mama.

Din copilărie

Când Genu, fratele meu (cel mijlociu din cei cinci copii) avea vreo doi ani, a venit la Ucea în vizită Salvina, o rudă de-a mamei de pe Dos, din Vidra. Mi-aduc aminte, când Salvina l-a văzut pe Genu a exclamat cu voce tare, cu un accent moțesc: „Pintru Dumnezău că ăsta-i Ghiuca-n talpe!” Am întrebat-o pe mama ce a vrut să zică Salvina? Mama mi-a tradus: „Genu seamănă leit cu bunicu din Vidra, Alisandru Ghiucii.” Și acum, câteodată, îi aduc aminte lui Genu că el este „Ghiuca-n talpe”.

Moții se ocupau în principal cu dogăritul. Primăvara și toamna plecau „pe țară”. Se întorceau acasă vara „pe vremea coasei” să-și cosească dealurile, după care plecau iar „pe țară” și se întorceau la sfârșitul toamnei, înainte de a cădea zăpada. Acest ciclu al vieții de moț se repeta de generații în creierul Munților Apuseni.

Bunicul din partea mamei, Neculai, un om tăcut, foarte scump la vorbe, a întrerupt acest ciclu de viață moțească și s-a stabilit la poalele Munților Făgăraș – sub Urlea – în Breaza, lângă Făgăraș. Pentru noi nepoții, bunicul din partea mamei era „tetea din Breaza”, iar bunica Maria, din partea mamei, era „mama tână”. Pe bunicul din parte lui tata, noi, nepoții, îl știam ca fiind „tetea din Vidra”. Pe bunica din partea lui tata n-am cunoscut-o, a murit în timpul nașterii, când tata avea 10 ani.

Din copilărie

Mi-aduc aminte, bunica povestea – când s-a mutat în Breaza – că au venit de la primărie să-i înregistreze copiii. Au întrebat-o numele fiecărui copil și data când s-a născut. Ea săraca cum nu avea școală, le-a spus data de naștere ca o asociație a anotimpului când s-au născut copiii și o activitatea specifică vieții, de exemplu: Alisandru, s-a născut vara, pe vremea coasei; Aurelia, s-a născut toamna, pe vremea picioicilor etc.

Moții din Vidra, când ajungeau prin Țara Făgărașului, se mai opreau pe la Breaza să-i viziteze pe bunicii din partea mamei. Așa a cunoscut-o tata pe mama și s-au căsătorit.

Nu cu mult timp înainte de venirea mea pe lume, pe tata l-au luat în armată, iar mama a rămas în Breaza la părinții ei. Mi-aduc aminte când eram copil la Ucea, ai mei povesteau despre acea perioadă a vieții lor. Tata spunea că a făcut trei ani jumate de armată în construcții, ca dulgher la „Casa Scânteii”, astăzi numită Casa Presei Libere. Se construia mult în România pe vremea aceea, la câțiva ani după război. Mama cu Nelu, unul din frații ei, s-au mutat la Ucea, „Colonia Ucea” cum o știa lumea. După cum spune blogul orașului de azi, Colonia Ucea a fost începută în 1939 de către nemți și devine „Orașul Victoria” în 1954. Combinatul Chimic Victoria, era inima Coloniei Ucea. Atunci se construiau blocurile din partea de sud a orașului. Mama și Nelu locuiau „la barăci”, un șir de clădiri din cărămidă fără etaj aproape de combinat, care astăzi nu mai există.

Nelu, fratele mamei lucra în combinat, iar mama, până a venit tata din armată, a lucrat la cantina combinatului. Mama spunea că pe mine mă ducea la grădiniță, care pe vremea aceea se numea „căminul de copii”. Dacă nu greșesc, clădirea unde era acest cămin se află și azi pe strada Libertății, lângă strada Policlinicii, nu departe de unde astăzi este azilul Castanul.

După ce a venit tata din armată, s-a angajat și el la combinat. Nu la mult timp, tata a cumpărat o bucată de pământ pe „Dealul Ucei”, nu departe de oraș. Localnicii îl pronunțau „Dealul Ucii”. Această zonă care aparține de satul Ucea de Sus, este așezată între Orașul Victoria și satul Ucea de Sus, la șoseaua care vine de la Ucea de Jos.

Tata a început să-și facă casă pe pământul cumpărat. Din acea vreme am o imagine încă vie și acum. Probabil, aveam în jur de cinci ani, era primăvară, eram la Ucea, iar tata era sus pe casă, punea acoperișul. Ningea cu niște fulgi mari și eu eram în curte uitându-mă cum tata lucra grăbit, înconjurat de fulgii mari de zăpadă apătoasă.

La câteva luni după această imagine, tata a terminat casa și ne-am mutat pe Dealul Ucii. Viorel, frate-meu s-a născut când eram deja pe Dealul Ucii.

Am făcut școala generală în Ucea de Sus. Până la școală aveam în jur de doi kilometri și „o tăiam la picior” peste Dealul Ucii, să coborâm în valea cu același nume, urcând apoi din vale în vatra satului. Pe Dealul Ucii, nu departe de noi era o fabrică de cărămidă. Fabrica avea vreo patru, cinci barăci unde locuiau familiile celor ce lucrau la fabrică. Astăzi, nici fabrica, nici barăcile nu mai există.

................................................

După ce mi-am terminat de prezentat lista cu probleme, tovarășul secretar se uită în dosarul ce-l avea deschis pe masă în fața lui, apoi se uită spre mine și foarte calm îmi zice: „Tovarășul Trif, văd că dumneata ai lucrat în producție înainte de facultate, ar trebui să ai o altă atitudine; cred că dumneata n-ai înțeles niște probleme.” Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam, am rămas blocat. Totul suna în mintea mea că acest tovarăș îmi spune de fapt că eu sunt de vină de problemele ce le aveam, că nu le-am înțeles, de aceea nu le puteam rezolva. Într-un fel avea perfectă dreptate; ca să rezolvi o problemă, prima dată trebuie să o înțelegi, că altfel nu știi ce trebuie rezolvat. Dar problema ce o aveam era la fel cu cea a unui chirurg căruia i se cere să facă o operație, dar care nu are bisturiu, nu are trusa completă de chirurgie.

L-am ascultat pe tovarășul secretar fără să zic absolut nimic. Când a terminat ce a avut de spus, m-am sculat de pe scaun și-am ieșit total confuz de acuzațiile ce mi se aduceau. Totul suna ca și cum eu aș fi vinovat de problemele României, de datoria creată de-a lungul anilor, de criza de valută în care se afla țara; de faptul că nu înțeleg problemele, de atitudinea mea ca cetățean, un om cu intenții bune.

Am plecat de la serviciu. Am hoinărit de unul singur pe străzile Sibiului înăbușind în mine revolta și neputința situației în care mă aflam. Mă gândeam la acel tovarăș secretar de partid care probabil credea că-s tâmpit sau că sunt un stagiar naiv pe care-l poate speria cu „dumneata n-ai înțeles niște probleme”, sau cu „dumneata ar trebui să ai o altă atitudine”, atitudinea mea care nu era pe așteptările lui, pe așteptările partidului. Pe de altă parte, îl înțelegeam; era și el un mic pion, parte dintr-un sistem care trebuia salvat cu orice preț. Poate nici el, în sinea lui, nu era de acord cu ceea ce se întâmpla în țară, dar nu avea ce face, locul lui era călduț, privilegiile ce le avea nu puteau fi aruncate pe fereastră.

În acea zi fără soare, hoinărind pe străzile Sibiului, mi-am rumegat gândurile și am ajuns la concluzia că pentru mine nu erau decât două variante: să mă cufund mintal și mental într-o stare de apatie, o stare animalică, o stare vegetativă de inconștiență totală; sau, să încerc să evadez prin orice mijloc posibil. Prima variantă nu puteam s-o accept, nu era pentru mine, nu era în firea mea să mă las învins de situația în care eram, pe care nu puteam, nu știam cum s-o schimb în mai bine. Atunci mi-am dat seama, că întâlnirea cu secretarul de partid, de la județ sau municipiu, a fost acea „ultima picătură” care lipsea din paharul meu. Acea picătură mi-a dat curajul să iau decizia finală de a părăsi România cu orice risc, cu orice preț posibil.

Ajuns acasă, i-am povestit soției tot ce s-a întâmplat la întâlnirea cu Partidul, de ultima picătură ce a picat pe neașteptate în paharul meu; i-am spus decizia mea finală. I-am prezentat cele două variante posibile pentru mine ca om: stare vegetativă de inconștiență totală, sau, evadarea. Elena m-a înțeles perfect, a fost de acord cu decizia mea, m-a susținut fără nicio rezervă. I-am spus că în câteva luni, în maximum un an de zile trebuie să evadez, că altfel nu mai rezist mintal; deja trecuse mai bine de trei ani de când gândul de a părăsi România se născuse în mine. A crescut atât de mult, că trebuia să-l distrug; pe el, sau pe mine. Amândoi nu puteam coexista. Am luat decizia să evadez.

Nu știu dacă acel tovarăș, secretar de partid, mai trăiește ca să citească aceste rânduri, dar îi doresc multă sănătate și aș vrea să-i mulțumesc pentru ultima picătură care a turnat-o în paharul meu. Acea picătură a fost ceea ce-mi lipsea atunci, în acele momente de „restriște și jale” să iau decizia hotărâtă și finală, decizie care mi-a schimbat viața mie și a celor dragi din jurul meu pentru totdeauna. Într-un cuvânt, partidul m-a împins, m-a ajutat chiar să-mi părăsesc fraudulos țara mea natală. „Mulțumesc din inimă partidului.”

Ca să închei acest capitol, trebuie să amintesc că și astăzi, după atâția ani, foarte des, Elena și eu ne tachinăm unul pe altul cu acele concluzii ale secretarului de partid din Sibiu, adresate mie: „Dumneata n-ai înțeles niște probleme”; „Dumneata ar trebui să ai o altă atitudine.”